Nu, te rog

Te rog, te implor, nu mă ucide,

Nu mă-neca într-acest amalgam

De sentimente apuse.

Căci am să mă sting uşor

Fără de vise, fără de aripi

Sunt doar un înger

Izgonit in mijlocul acestei

Lumi împresurate de

Culori terne, slabe

Nu mă mai recunosc,

Nu mă găsesc în mine însămi.

Unde mi-e sufletul, inima?

Unde-mi sunt aripile, unde?

16+1

La mulţi ani, A.!
Ştii bine că te iubesc. 

La mer et sa blanche écume

       C'etait pour la premiere fois que je voyais la mer au lever du soleil ; c'etait un tableau de nature accablant... Je ne crois pas qu'il soit quelque chose de plus merveilleux que de voir une immense orange en jaillissant du profonde des ondes encore j'avais l'envie de dialoguer avec l'Infini, mais il etait morne ; il pleurait.

       En tout cas, la mer etait belle, partie de l'Infini et j'ai commencée à dialoguer avec elle. C'etait une conversation monocorde, parce qu'elle me repondait seulement avec le bruit de son eternel balance, avec sa blanche écume qui caressait mes pieds et me donnait, pour un instant, l'impression d'être comme la déesse Venus. 

       Et j'ai la dit :

       "Mer, que belle est tu aujourd'hui. Je t'aime avec tout mon coeur!"

Amintirile

Ce sunt amintirile, mă întrebi?

Amintirile sunt fâşii tăcute ale trecutului ce pot ucide oricând, oriunde. Ele nu pot dispărea, oricât ai încerca să le înlături, sunt mereu prezente acolo, întotdeauna gata să te sufoce, să îţi oprească respiraţia greoaie şi să te aducă în pofida disperării.

Amintirile sunt cele ce-ţi redau sentimentele de altădată, cele care te-nfăşoară în tristeţea pierderii clipelor, cele care îţi păstrează sufletul înfăşurat într-o pânză fragilă, ce se poate rupe oricând. Sunt cele care îţi ard spiritul cu fiecare memorie pe care o doreşti cu patimă înapoi.

Amintirile, eu cred că sunt singurele bucăţi de fericire care îţi rămân în inimă când eşti pierdut, singurele alinări de care te poţi agăţa pentru a-ncerca să-ţi domoleşti durerea, singurele fâşii de viaţă care nu pot dispărea, oricât ai vrea acest lucru.

Amintirile mele sunt de neînlocuit, le iubesc, chiar dacă mă doare de multe ori să mă gândesc la trecut.

Inutilitate

       S-au scurs patru zile de când nu am mai scris. Şi mă simt inutilă. Timpul se scurge prea repede, şi mă lasă în urmă, prinsă undeva în trecut.

       Acum, scriind chiar şi două rânduri, mă simt mult mai bine. Sunt fericită. 

Marioneta

Marioneta privea cu ochii vii, sicloşi, sălbatici,
Căta-n neant o oarecare rezonanţă stranie
Ce n-o găsea nici în spirale de speranţe,
Nici în căldura arzătoare-a tainicelor ploi
Ce picurau pe geam, scăldând fereastra
Şi luminând cu fulgerele-n depărtare
Doi ochi ca nişte pietre lucitoare
Ce stau, încrustaţi pe chipul vesel, palid
Al marionetei care îşi cată-acuma rostul.
Şi nu găseşte niciun drum să-l vadă,
Să meargă mai departe pe o singură cărare.
E singură, pierdută într-un univers întors
Şi stă cu zâmbetul amar pe buzele-i înmărmurite
Căci nu poate schiţa o-mpotrivire
Având funiile de maestru prinse de trupul mic, firav.
E neputincioasă, nu ştie cum să scape
Din jocul vieţii, din dansul marionetelor.
Doreşte doar atât, o şansă numai
Să poată să-şi desprindă lanţul care
O-mpotmoleşte în această lume fără de visare.
Ea vrea să simtă, să devină om
Nu doar o imitaţie de fiinţă neînsufleţită.
Se zbate şi se-ncurcă-n funii
Şi-şi pierde iar speranţa până ce
Apucă iarăşi să viseze la ceva, departe,
Acolo sus, în cerul infinit, în univers cu stele
Se tot gândeşte cum ar putea să vieţuiască
Departe de maestrul ce îi modelează mişcările
Şi îşi doreşte cu tărie să fie printre ele,
Să se mânjească de-argint şi sentiment
Să fie om, fiinţă, doar pentru-un moment
Sau poate ar putea gândi că-i o zeiţă
Ori poate un artist neînţeles ce lasă-n urmă
Doar beatitudine, frumos şi încântare
Nemaifiind vreodată dat uitării.
Asta-şi doreşte marioneta cu ochi sticloşi
Însă-i e teamă să se desprindă cu adevărat
Din funiile ce-o ţin acolo, legată,
Ce-o limitează la o singură bucată
Din univers, din artă şi din inocenţă.
Nu ştie ce să facă, cum să iasă
Din astă lume rea şi egoistă
I-e frică să nu rămână aşa, pe veci
O marionetă ne-nsemnată, prinsă-n funii.
Dar ce să facă? Cum s-ajungă
Un om, o fiinţă, să simtă viaţa?
E singură, pierdută şi uitată.
Melancolia o cuprinde, iar ochii ei sticloşi,
Sălbatici, privesc furtuna dezlănţuită-n depărtare
Şi-ar vrea să fie acolo, să găsească
Prin ploaie o cale de-a ajunge
Acolo sus, departe, printre stele.
Dar doar oftează, neputincioasă marionetă
Şi tot visează cu privirea-n gol,
Supusă funiilor şi maestrului
Creând spectacole, adunând zâmbete neînsemnate
Ce urmau a fi uitate uşor-uşor
Căci nimic din ce realiza sub îndrumare
Nu rămânea în sufletul angelic, curios
Al celor ce-i priveau cu-a lor sfidare
Spectacolele din dansul marionetelor.
Ea nu mai vrea să fie-o marionetă
Ci vrea să făurească, să creeze
Fără de funii, ci însăşi ea, fiinţa.
Şi se agită, se tot zbate-n aţe
Le rupe una câte una,-ncet, încet
Dar cât de mult mai are pân' s-ajungă
Acolo sus, la stele, să fie eliberată!

Iluzii moarte

Astăzi sunt inundată de inspiraţie. Nu ştiu cum trece timpul, nu mai ţin cont de cât iubesc. Pur şi simplu scriu. Şi atât. Am renunţat la a mai trăi clipele nebune ale normalului, m-am afundat în absurd şi m-am pierdut înecându-mă în speranţe. Mi-am descoperit lumea, şi m-am împăienjenit cu tremurul plăpând al vieţii. Nu ştiu ce să mai fac, habar nu am cum să ies din această iluzie absurdă, cum să găsesc lumină în acest întuneric gros. Nu-mi mai pasă de ceilalţi, sunt complet indiferentă tuturor. 

Şi eu mă pot juca cu sentimente, şi eu am învăţat cum să pot răni suflete nevinovate.

Cerului îi scriu, astăzi...

Iubirii mele cosmice şi nemuritoare.
Dragul meu albastru,

       Te-am citit. Te ştiu de-acum. Ştiam că te ascundeai în cele mai îndepărtate colţuri de lume şi tânjeai cu ardoare după trupul meu firav şi pur, luminat de emoţie. Dar acum, acum, iubirea mea divină, nu ţi-ai mai putut stăpâni nerăbdarea revederii, şi deci ai plâns cu lacrimi amare de copil peste străduţele pustii, pierdute, singuratice ale Sighişoarei, peste câmpiile-nverzite şi peste fierbinţeala trupului meu. Te-ai înecat în mierea pielii-mi aurii şi te-ai îmbătat cu aroma dulce a buzelor mele, frângându-le într-o arcuire perfecta, încât sufletul ceresc ţi-a fost cuprins de o dependenţă sfâşietoare, ucigătoare. Te-ai revărsat cu totul asupra mea, ai tânjit cu glas firav acolo, în înălţimi şi ai cedat prin această ploaie caldă. Te-ai înecat în cenuşiu, în sumbritate, şi te-ai lăsat purtat de absurd, neştiind dacă să te opreşti sau să guşti în continuare din fericirea mea, din atingerile mele. Dar ai cedat. Ai cedat, dragul meu albastru, căci nu ţi-am îngăduit să mă-npresori, să mă prinzi în această-mbrăţişare udă a ploii ce-ai plâns-o asupra mea, şi ţi-ai croit singur drum către lumină, mi-ai aruncat pe chip bucăţi de lucire şi frânturi de constelaţii, mi-ai încălzit privirea şi mi-ai umplut gura cu soare, strecurându-mi printre dinţi fragmente de fericire, revărsări oglindite ale propriei tale fericiri. Cerului îi scriu astăzi, ţie, dragostea mea, îţi adresez aceste slove tainice, ţie îţi închin toată melancolia ce mă cuprinde când mă pierd în sideful marginilor tale infinite de albastru. Pentru tine mă zbat în beatitudine, creând eu însămi nemurire din cuvinte. Şi îţi mulţumesc, iubirea mea cerească, căci mi-ai presărat pe buze praf de constelaţii, mi-ai impregnat sângele cu o fantasmagorie neînţeleasă şi mi-ai mânjit trupul, înmuindu-l în inspiraţie de-artist, de făuritor al frumosului. Tu m-ai salvat dintre aceşti îngeri căzuţi, mi-ai redat aripile şi mi-ai oferit aureolă divină. 
       Boltă slăvită, ştiu că ţi-a fost greu fără existeţa mea în visele tale, ştiu că nu m-ai descoperit în patul meu de copilă de aici, ci m-ai aflat undeva prin Sighişoara, departe de lumea ce-am lăsat-o în urmă pentru două zile, departe de tine. Iartă-mi, divinule, greşeala de a nu-ţi mărturisi destinaţia mea, dar am abandonat totul aici pentru a mă reîntoarce acum. Sunt din nou acasă, gata să mă scald în surâsul tău, gata de a face iarăşi vagi călătorii printre stele şi pulbere de-argint, pregătită pentru viaţa din trecut preschimbată în nou, în sentiment şi în fericire. Albastrule, spune-mi, de ce ai plâns, de ce ai aruncat cu ploaie asupra mea, asupra Sighişoarei? Pentru ce ţi-ai secat lacrimile? Apa mi-a purtat toate gândurile alburii, înceţoşate, spre cu totul alte meleaguri, azvârlindu-le din mintea mea buimacă. N-au mai revenit cu încăpăţânare ca altă dată, ascunzându-mi chipul de fildeş sub o mască din marmură. 
       Încă mă întreb, totuşi, de ce m-am întors. Încă mă întreb de ce mai sunt aici. Timpul nu schimbă oamenii, de fapt. Stăpânirea de sine nu-i schimbă nici ea. Iubirea schimbă oamenii, totuşi. Cum reuşeşte? Nici până în acest moment nu am fost capabilă să găsesc răspunsul. Poate de asta am plecat. Sau poate de asta m-am întors. Cerule, e o învălmăşeală absurdă în capul meu, şi n-am să reuşeşc să descopăr nimic, nu până nu-mi fac ordine în gânduri, nu până nu mă agăţ de ceva pentru a nu mă pierde pe mine însămi.
       Te aştept în vise, dragul meu albastru, te aştept.


A ta muritoare, 
D.

Vechii iubiri

       Pentru că se merită să te zbaţi pentru un sentiment, să te lupţi cu tine însuţi.

       În sfârşit, pot spune că sunt fericită. În sfârşit, pot mărturisi că am obţinut ceea ce am vrut, în ciuda a ceea ce am pierdut în tot acest timp. Îţi mulţumesc că mi-ai încălzit ziua cu vorbele tale sincere, chiar dacă dureroase.  

       Presupun că ar trebui să îmi iau adio, căci în sfârşit mă simt completă, în sfârşit mi-am recuperat inima. Pentru totdeauna. S-a terminat, într-un final. După atâtea ploi, a răsărit un curcubeu peste spiritul meu, transfigurând poetic lumina pe chipu-mi iarăşi încărcat de fericire.

       Vechea iubire s-a stins, poate.

Îţi mulţumesc că ţi-a păsat, chiar şi numai pentru o clipă, de existenţa mea.

Vechiului amic

Te iubesc pentru că încă suntem, după toate astea, cei mai buni prieteni. Te iubesc pentru că am găsit puterea să ne iertăm reciproc. Te iubesc pentru că ai fost singurul care a reuşit să mă determine să zâmbesc din toată inima când totul părea pierdut. Te iubesc pentru că ştii totul despre mine şi mă înţelegi întotdeauna. 

Te iubesc pentru că exişti.

Scrisori.

       

Am aşternut aceste cuvinte aici, pe blog, în speranţa că îmi voi elibera sufletul, inima. Scrisorile sunt adresate celor mai importanţi doi băieţi din viaţa mea, care m-au lăsat să mă sting încet-încet, hrănindu-mi spiritul cu disperare. Şi încă nu pot crede că i-am pierdut în aceeaşi zi...

~ Scrisoare adresată unei vechi iubiri. ~

       Dragă tu,

       Îţi mulţumesc că m-ai învăţat ce înseamnă dragostea, îţi mulţumesc că m-ai făcut să mă simt iubită, apreciată, chiar şi numai pentru o clipă. Mi-aş fi dorit din tot sufletul să-ţi pot mărturisi în faţă tot ceea ce am simţit vreodată pentru tine, însă nu sunt în stare să cerşesc milă, nici pe a ta, nici pe a nimănui.

       Tu, tu ai fost persoana care m-a determinat să îi dăruiesc inima, şi tot tu mi-ai înapoiat-o, spulberată, distrusă. Cu toate acestea, nu mă simt demnă de a-ţi reproşa nimic, nu îţi pot spune cât de mult m-a durut şi ce profundă nelinişte ai lăsat în sufletul meu. Nu pot decât să mă joc, să înşir la întâmplare cuvinte lipsite de sens în clipa aceasta. Mi-ai sensibilizat întregul spirit, şi m-ai lăsat, melancolică, să cad în abisul nesiguranţei.

       Am pierdut de multe ori contactul cu realitatea, mi-am pierdut de zeci de ori capul încercând să te găsesc, să aflu o bucată de dragoste în tine, dar în zadar m-am chinuit. Şi tot ce am obţinut a fost o experienţă dureroasă de viaţă, poate singura pe care încă nu suport ideea de a o abandona...

       Sincer, nu îmi pot închipui viaţa fără prezenţa ta, întotdeauna mi-ai făcut respiraţia să se oprească şi m-ai făcut să zâmbesc din toată inima... Probabil mă voi obişnui, dar, crede-mă, nu-mi va fi deloc uşor, căci îmi simt corpul din ce în ce mai greu cu fiecare zi care se scurge, şi te văd îndepărtându-te din ce în ce mai tare, lăsându-mă pe mine în urmă, aici, în trecutul tău. Poate că aşa a fost să fie... Poate că a fost vina mea, poate am încercat prea mult, prea tare. Acum, nu mai contează nimic.

       Tot ce pot face este să îţi mulţumesc, căci m-ai făcut să simt ceva ce nu am mai simţit pentru nimeni... Îţi mulţumesc pentru toate acestea, îţi mulţumesc că exişti, îţi mulţumesc pentru fiecare clipă în care te-am iubit. 

       Poate, într-o zi, îţi vei da seama şi tu de cât de profunde au fost sentimentele mele.

Cu drag,

D.

~ Scrisoare adresată unui vechi amic. ~       

       Dragă tu,

       S-a terminat. Totul. Nu mai există nimic din prietenia noastră de altădată. Astăzi aproape mi s-a rupt sufletul văzându-te cu zâmbetul acela amar pe buze, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat. Nu am crezut că va fi atât de greu să te zăresc evitându-mă, tratându-mă ca pe un nimeni... 

       Ştii bine că, indiferent dacă vom redeveni prieteni sau nu, nimic nu va mai fi la fel, nu va mai fi ca înainte, nu vom mai fi acei "cei mai buni prieteni" de altădată... Şi ştiu că nu vei citi niciodată această scrisoare, ştiu că o scriu doar pentru a-mi alina inima şi a încerca să mă opresc din plâns, pentru a înceta să mai privesc la ceea ce a fost... Curând, n-am să te mai văd, şi îmi este atât de greu să mă gândesc că toate planurile noastre de viitor s-au dus pe apa sâmbetei...

       Pe parcursul redactării acestei scrisori m-am gândit şi m-am răzgândit de zeci de ori dacă să-ţi enumăr sau nu ce m-a durut cel mai tare. Dar am decis să n-o fac, căci n-am găsit curajul de a aşterne totul aici. De ce aş face-o? Oricum nu te-ar mai interesa acum. Ar trebui să te las să te scalzi în propria mândrie interminabilă, că de, numai eu am fost vinovată, după spusele tale... Însă ştii bine că nu e aşa. Nu eu sunt cea vinovată, tu nu eşti cel vinovat, ci NOI, noi doi suntem cei ce-au fost de vină. Noi am lăsat totul să se stingă, să se ofilească încet încet...

       După toate cuvintele de aseară, după toată agonia prin care am trecut sorbindu-ţi vorbele incriminatorii, sunt pierdută. Ştiu că nimic nu va mai fi la fel după toate astea... Îmi pare rău că s-a terminat aşa, că nu ne-am putut mulţumi unul cu altul, aşa cum ar fi trebuit. Şi îţi mulţumesc pentru toate clipele în care mi-ai fost alături.

       Poate, într-o zi, vei realiza cât am ţinut la tine şi că mi-ai fost cel mai bun prieten.

Cu drag, 

D.

Regrete...

"Tu eşti o pată de culoare în viaţa fiecăruia...". Sunt cuvintele care încă mă fac să tresar. Cuvinte înşirate, poate la momentul acela din suflet, din adâncul inimii. Acum, probabil nu ar mai însemna nimic, nu mi le-ai mai rosti nicicând. Şi stau şi mă holbez, cu ochii umflaţi, umpluţi de lacrimi şi de deznădejde, căutând cu privirea în gol urmele mâinilor tale pe braţele mele, încerc să adulmec mirosul dulce al îmbrăţişărilor noastre calde de altădată. Nu-ţi găsesc albastrul ochilor, nu aflu linia buzelor tale şi nici rotunjimea obrajilor tăi palizi. De ce ţi-am uitat chipul, fiecare părticică, fiecare atom ce-ţi conturează sufletul? Acum nu-mi pot aminti trăsăturile pe care le iubeam cândva. Sunt nulă în privirea ta, nu mai sunt demnă în a mă oglindi în seninătatea ochilor tăi... Nu-ţi voi mai permite să-mi tai răsuflarea, voi înghiţi orice urmă de delăsare în faţa ta şi-ţi voi înlănţui exact ceea ce simt de-aici înainte. Şi voi fi poate, iarăşi, imună. Dar ştiu că va durea. Şi cu fiecare zi care trece, mă sting pe dinăuntru... Poate chiar a existat ceva, cândva...

Poate a fost chimie între noi odată...

Durere

       Spune-mi, de ce ai insistat să redeschizi rana aceea din inima mea? Pentru a o lăsa acum sângerândă, pentru a-mi înlătura orice urmă de putere, pentru a mă vedea neajutorată, cu pieptul închegat de sânge? Iartă-mă, te rog. Nu am ştiut să mă apăr de iubirea ta. Mi-ai capturat, din nou, sufletul. Şi i-ai dat drumul, să cadă în neştire, în abis, după ce mi-ai tăiat aripile şi m-ai rupt din visare... 

Astăzi m-ai ucis.