Paşte.

Paşte fericit! 

April

       - April...

       - Hmm?

       Vântul cald, pogorât asupra trupurilor celor două contururi întinse pe iarbă, încăleca suviţele-i brune de păr ce se odihneau, lacome de-atâta lumină, pe fruntea ei albă. Obrazul îi lucea, palid, în soare.

       - Da, ce e?

       Şoaptele reci, simple, prindeau căldură dulce, pătrunzătoare, în gura ei, între buzele-i rozalii.
       - Tu crezi...?

       - Ce să cred?

       Nerăbdarea i se citea în glasul de copilă.

       - Crezi în vise, April?

       - Da... nu. Nu ştiu. Ce-s alea vise, la urma urmei? Spune-mi, te rog, mai întâi! Tu ce spui de ele?

       - April, nu cred în vise. Nu ştiu ce sunt. În universul meu există doar realitate, o lume simplă, dezastruoasă şi mizeră...

       Îl privi, cu o urmă de dezgust în colţul gurii, reprimându-şi un oftat adânc.

       - O, mai taci! Realitatea ta... este deprimantă. Tu nu poţi fi cuprins de imaginaţie, tu nu-ţi făureşti aripi din argintul speranţelor.

       Dorea să continuie, să-l determine să se simtă ofensat prin purul adevăr. Dar tăcu.

       - Nu pot crede. Nu ştiu ce sunt visele, ce înseamnă ele, nu ştiu nimic despre natura lor lucitoare sau despre conturul lor palid, de neînţeles...

       - Nu ştiu nici eu. Poate că visul este cosmogonia unei seri. În fiecare noapte, cel care visează reîncepe lumea. Dar cred că am citit asta undeva... Nu-mi pot aminti nimic. Vreau doar să mă afund în linişte şi să mă armonizez cu universul. 

       - Vrei să tac, să te las? Vrei să plec?

       Îşi întoarse privirea către cer, căutând o dungă ce ar fi putut s-o înalţe de-acolo, din acele de un verde-smarald ale ierbii, să-i plimbe făptura prin univers şi să-i legene sufletul într-un sidef al eternului, luminându-i spiritul cu praful stelelor. Închise ochii şi inspiră adânc aerul diafan al razelor de soare ce i se revărsau pe chip. Erau reci, palide, dar purtau în sclipire o dorinţă nestăvilită de a readuce totul la viaţă.

       - April... suntem în aprilie. 

Credulă?

       Poate că m-am obişnuit să-ţi simt răsuflarea în ceafă. 

       Ştiu că nu mă pot dezlega de tine, eşti încrustat mult prea adânc în inima mea, ai pătruns mult prea tare în sufletul meu, m-ai sufocat de tot. 

       Şi m-ai făcut să te iubesc.

       Am înghiţit în sec şi te-am îmbrăţişat cu patimă. Fiecare părticică a trupului meu, fiecare atom îţi transmitea ceva, hotărât să te-mpresoare. Ce-aş fi putut să fac? Să mă-mpotrivesc? Ar fi durut mult prea tare să mă desprind de tine. Mi-ar fi ars pielea, spiritul... M-am lăsat învăluită, într-un aer diafan, fără noimă, mânat de fericirea clipei. Am gustat din fericire pentru a mia oară, dar nicicând nu mi s-a înfăţişat a fi mai dulce. 

Ce aş putea să fac, acum că m-ai părăsit, îmbătată, în singurătate? Am nevoie de tine.

Nul.

Am închis ochii şi am trecut mai departe. Dar sunt sigură că voi avea nevoie de tine. Curând...

Te iubesc.

Ironie

       Viaţa nu îţi oferă întotdeauna sprijin, nu îţi dă niciodată motive să te gândeşti la esenţa pură din care este creată cu adevărat. Dar cum ţi-ai putea îndulci sufletul dacă nu poţi gusta din amărăciunea lacrimilor venite de undeva din străfundurile efemerităţii? Suntem înfăptuiţi pentru a căuta ceea ce îngerii nu pot găsi. Suntem creionaţi pentru a afla fiecare mister ascuns în izvorul făuririi, pentru a ne asuma riscul pieirii şi trecerii în înalt. Trebuie să facem ceva cu viaţa noastră, fiecare în parte, să ne conformăm existenţa în funcţie de reguli, dar să le încălcăm de fiecare dată când se iveşte ocazia, pentru a trăi cu adevărat şi a înţelege şi descoperi mult mai departe de conturul trupului. 

       Puritatea cursului lin, înmuiat în sclipiri de cristal, al vieţii, poate fi spulberată doar printr-un singur gând, sau printr-un singur gest ori cuvânt. Cum putem fi, ca oameni înzestraţi cu o capacitate nemăsurată de a picta logica, atât de naivi uneori? Cum putem da cu piciorul fericirii, să-i întoarcem spatele adevărului şi să ne lăsăm pradă regretelor eterne şi morbidităţii veşnice?

       Greşim. Mult prea mult. De foarte multe ori la rând. Şi ne împresurăm de nostalgia unui moment trecut, unei şanse distruse pentru totdeauna. Poate ar trebui să ne luăm adio de la iertare. N-ar mai fi necesar să ne gândim la îmbrăţişarea dragostei. Totul e pierdut pentru noi, ăştia care ne-am schimbat întreg destinul printr-o vorbă aruncată la întâmplare. Dar poate avem motive, nu? Poate ne simţim neînţeleşi sau daţi la o parte. Oricum, soarta ne joacă feste. Şi putem descoperi puţină ironie în orice.

       Adică, ce ironic din partea mea să mă afund în astfel de chestiuţe neînsemnate, să mă-mbăt cu dulceaţa unor  clipe fără semnificaţie, să cred în ceva ce n-a avut sorţi de izbândă, nu?

Frânturi de nebunie

       Liz se trezi în mansardă, cu trupul arcuit uşor după liniile frânte ale băiatului pierdut în îmbrăţişarea ei. Era amorţită şi putea simţi fiecare particulă de praf, orice mic firicel ce-i atingea într-o disperare halucinantă tălpile fine şi pielea trandafirie.

       Îşi desfăcu genele lungi, ondulate precum bărcuţele negre ca abanosul, pierdute pe lacul albastru în noapte unduitoare. Le lăsă să tremure uşor deasupra întunericului privirii - lucirea panei corbului nu se putea compara cu ochii săi în lumina aurie a soarelui. Raze palide se scăldau în sideful gâtului ei, răsfirate în străluciri de diamant.

       Se retrase uşor de lângă Dănuţ şi îl simţi tresărind în splendoarea luminii revărsată prin fereastra largă cusută în tavan. Îşi lăsă privirea să se piardă în dansul ameţitor al fulgilor de praf înălţaţi în căldura mansardei, aşteptând în linişte un sunet.

       Totul în jur era tăcut. Niciun zgomot, nimic.

       Apoi îşi aminti : pianul! Era singura cale prin care putea cuprinde tăcerea în palmă, să o zdruncine cu putere. Avea să apese încetişor clapele albe, prăfuite, cu degetele-i lungi, osoase, apoi pe cele negre, împlântând astfel un cuţit cu lamă de oglindă în suflul tăcerii, ucigand liniştea cu acorduri cristaline înălţate în frăgezimea pereţilor pictaţi în nuanţe de gri obscur.

       Dar dacă îl trezeşte pe Dănuţ? Oh, Dănuţ, Dănuţ, băiatul cu ochi mari, luminoşi, de un albastru prăfuit. Băiatul ce-i dezmierdase sufletul distrus întreaga noapte, îmbrăţişându-i cu o înţelegere sfântă, cuprinsă de inocenţă, trupul zvelt, gâdilându-i urechile cu vocea-i răsfrântă într-o mie de tonuri conturate cu maturitate şi umplute cu dulceaţa copilăriei. Dănuţ, băiatul cu păr întunecat, ciufulit într-o manieră intenţionată şi uşor răsfirat pe fruntea-i albă, cu buze arcuite, lucind într-un rozaliu copilăros şi obraji veseli şi palizi. Dănuţ, băiatul cu mâini albe, palme fine şi picioare lungi. Dănuţ, băiatul ce în lumina globului de aur din mijlocul văzduhului leneş, strălucea asemeni unui zeu. Dănuţ, băiatul de cincisprezece ani ce se credea destul de mare încât să-i spună lui Liz că o iubeşte, încât să-i şoptească vorbe dulci, dintr-un univers poetic desprinse, căci Liz adoră poezia.

       Cum să tulbure somnul acestui înger fără aripi? Renunţă într-o clipă de gândire la ideea de a sparge liniştea ce ocrotea pleoapele închise ale băiatului. Se întinse pe spate cu ochii închişi, ascultându-i răsuflarea liniştită. 

       Frânturi de amintiri îi jubilau în minte, conturându-i imaginea a ceea ce se petrecuse cu o seară în urmă. Nu putea desluşi decât praful învăluit în ceaţă, nu putea simţi decât lacrimile adunate în cupa trandafirului obrajilor. Nu-şi putea da seama de ce plângea, de ce o durea sufletul. Apoi... apăruse Dănuţ.

       Nu mai ştia decât că se refugiase în braţele lui , îngenuncheaţi, amândoi, pe covorul vechi ce înfăţişa ghirlande palide în mijloc de văzduh. Îşi amintea că gustase din praful dulce din mansardă, şi că se lăsase învăluită de somn, pentru a se trezi aici, acum.

       Motivele scâncetelor de copil inocent, aflat în pofida disperării, a durerii, deveneau insipide, de nerecunoscut.

       Mintea îi era obosită, umblând alene, ca o nălucă, pe cărările unor amintiri ce parcă nu-i aparţineau întru totul.

       - Liz...

       Îşi ridică pleoapele, lăsând la vedere ochi negri, nerăbdători. Sprâncenele subţiri i se unduiră, frumos arcuite, iar respiraţia i se opri în piept.

       - Ieri seară a fost lună plină, Liz. Îţi aminteşti argintul acela adunat în cerc de cleştar, conturând gene lungi, lucitoare? Îţi aminteşti gustul lor? Liz...

       Dădu drumul aerului să se reverse din trupul său în valuri calde, destinzându-şi trăsăturile fine, unduitoare.

       - Erau stele. Multe. Palide. Da, aşa e. Ştiu foarte bine. Noaptea era neagră şi smălţuită cu stele palide. Aveau o frăgezime aproape adolescentină în clipocirile tainice ale văzduhului.

       Băiatul ridică palma uşor, trasând cu degetele subţiri conturul imaginar al acelor de-argint, răsfirate în imensitatea universului. Liz îi privi spectacolul de teatru făurit într-o demenţă ispititoare, cu o patimă uluitoare. Cărbunele ochilor săi nu vroia să piardă nicio mişcare a mâinii sale ce mânjea în neştire aerul cald al mansardei, străpungând cu braţul pânza de praf aşternută peste ei.

       - Dănuţ... crezi că se poate ajunge la stele doar ridicându-ţi palma spre cer? Crezi că le pot atinge? Aş vrea să le adun pe fiecare în parte şi să le presar pe vârful degetelor, să-mi pictez pleoapele cu-argintul lor şi-apoi să-mi făuresc propriul cer, desenând pe tavanul odăii întreaga galaxie. Oare aş putea?

       Liniştea se aşternu alene peste cele două trupuri  tinere întinse pe covorul vechi, iar soarele le contură bucăţi de aur pe frunte, revărsate apoi pe buclele umerilor, pentru a cădea la picioarele lor, mângâindu-le tălpile uşoare. Dănuţ îşi întoarse încet capul, aţintindu-şi privirea asupra firelor castanii de păr ce încadrau tâmplele ei palide, precum liniile frânte pe foaie albă. Îi văzu ochii scânteietori şi buzele trandafirii ce-i tremurau nerăbdătoare, căzând apoi pentru a-şi afunda privirea în sideful gâtului subţire, uşor înclinat.

       - Liz, poţi face orice. Le poţi gusta din lumina dulce, le poţi dezmierda, le poţi desprinde de pe cer şi aduna în palma ta, le poţi muta mai departe de lună sau mai aproape de noi, le poţi aduce pe pământ, le poţi agăţa în faţa casei ori chiar mi-ai putea îngădui să ţi le prind în păr...

       - Dar pot să zbor până la ele, să le învăţ să viseze?

       - Bineînţeles!

       Îşi întoarse privirea către chipul lui, privindu-l, amorţită de această irealitate fantasmagorică.

       - M-ai putea lua cu tine... îi propuse, timid. Am putea călători-mpreună prin infinitatea universului, să descoperim tainele lumii şi a creării sale...

       - Oh, dar eşti aşa ilar! Nu te-aş putea lua, Dănuţ! Tu eşti un înger fără aripi... nu ai cum să vii cu mine. Nu poţi zbura. Şi-atunci, vei cădea...

       - Bine, dar eu chiar înţeleg! Ai dreptate. Dar trebuie să-mi promiţi ceva, căci altfel nu te voi lăsa să pleci.

       Liz îşi plecă ochii, gândindu-se-ndelung.

       - Poate... despre ce e vorba?

       - Promite-mi! se-ncruntă Dănuţ.

       - Nu-ţi stă bine în postura de băiat serios, dragule!

       Râse uşor şi se ridică încet, rezemându-şi tâmpla în palmă. Îl privea nerăbdătoare, iar ochii-i negri îi umblau pe chipul înmărmurit, căutând urme ale inocenţei neseriozităţii ascunse sub masca aceea.

       - Deci, spune-mi! îl îndemnă.

       - Liz, promite-mi că vei duce cu tine inima mea acolo, sus, şi-o vei lăsa să strige de bucurie, înmuiată în beatitudine. Şi promite-mi că nu vei uita că aici, pe pământ, un băiat căruia nu i-ai îngăduit să te-nsoţească în înalt, te iubeşte cu tot conturul şi culoarea pură a inimii sale.

       Odaia se umplu cu totul de râsul ei dulce şi sincer. Mansarda era acum cufundată în lumina de culoarea caisei ce pătrundea prin ferestrele largi, încrustate-n tavanul înalt. Soarele pogora asupra lor o strălucire divină ce schiţa gura şi obrazul palid al copilei.

       - Dănuţ, mai pictează o dată, o singură dată, stelele! Vreau să mă-npresor cu nesăbuinţă şi să le-ating de-aici, să mă cunoască atunci când m-or simţi lângă ele.

       Băiatul o privea cu buzele întredeschise. Se porni într-o clipă a contura, absorbit de mâinile sale ce se mişcau, tainice, în aer. Se opri la sfârşit, contemplându-şi capodopera cu ochi mari, lucitori : stropi de-argint imaginari, pierduţi într-un imens vârtej al prafului mansardei.
       - Este... este mult mai frumos decât stelele cocoţate printre nori, decât dansul lor în miez de noapte, mai vioi decât clipocirile lor palide, mai scump decât glasul lor tainic, decât funiile lor prinse de lună prin raze-mpodobite cu lumină... Dănuţ, e cel mai încântător univers creat vreodată de mâini de muritor!
       - Ar trebui să mă fac pictor. Ar trebui să-mi fi asemeni unei muze, o sursă de inspiraţie. Ar trebui să-ţi pictez. Iubesc să creez pentru tine, Liz.
       - Da, cred, poate...
       Căuta în neştire în văzduhul conturat în praf, dinaintea sa.
       - Sunt toate constelaţiile strânse într-un buchet de cer limitat! Dar ce-i aici, o gaură neagră?
       Se aplecă deasupra lui şi-i cuprinse palma între degete, aşezând-o în aer, la-ntâmplare.
       - Liz, nu-mi amintesc să fi pictat o gaură neagră.
       - Atunci, nu-ţi cunoşti capodopera, dragule! Simţi? Chiar aici! O poţi simţi, Dănuţ? Te absoarbe complet în acest univers al prototipurilor de stele geniale. Puzderiile te învăluie apoi, creând un caleidoscop hipnotizant de culori şi lumini! O simţi, Dănuţ? Spune-mi, dragule, crezi că mă va absorbi şi pe mine, capturându-mi sufletul în etern? Crezi că mă va împiedica să mă întorc?
       - Nu, asta nu, căci nu-i voi îngădui! Liz, o voi şterge de pe cer, o voi face să dispară, dacă aşa vrei.
       - Nu, las-o să trăiască! Ia-i dat viaţă, ai făurit-o cu palmele tale de zeu, şi-acum vrei să-ţi ingropi opera? Voi avea grijă, îţi promit, doar nu te lega vreodată de ea. Face parte din universul tău, al meu, al nostru, Dănuţ!
       Ochii i se aprinseră de fericire, scânteind precum cerul în miez de noapte. Văzând-o pe Liz că vorbea cu atâta patimă despre imaginea a ceea ce făurise el, mânjind aerul cu o bucată de întuneric cosmic, îmboboci în sufletul său un strop de fericire pură, ce avea să se desfacă într-o explozie de floricele albe, asemeni unor bulgăraşi dulci. 
       - Praful ne-a impresurat cu totul...
       - Da, aşa e. Crezi că ar trebui să plecăm, Dănuţ?
       - Ce? Nu, nu. Sunt singurele momente care contează în această clipă, un amalgam de sentimente pure mi s-au infiripat în inimă cât am stat cu tine, Liz... 
       - Eu cred că trebuie să plecăm. Nu ne putem petrece restul vieţii ascunşi în mansardă.
       - Liz, de ce vrei tu să risipeşti acest vis angelic?
       Copila îşi ridică trupul de lângă al lui, înălţându-se uşor. Călcă apăsat pe covorul cu ghirlande. Se opri când glasul lui străpunse liniştea :
       - Liz...
       - Da?
       - Încă nu mi-ai promis...
       - Dănuţ! Nu ai încredere în mine? îl întrebă, aplecându-se şi cuprinzându-i faţa în palme.
       - Ba da.
       Îi surâse neştiutor, fără a-i înţelege expresia ce i se contură pe chip. Apoi o privi întorcându-se pe călcâie şi desprinzându-se de-acel loc, de universul lor, de el. 

Angelic

1

El - un înger cumplit, măreţ, cu aer sihastru.

Ea - o simplă copilă înveşmântată-n albastru.

O-ncununată frunte de raze aurii...

Asemeni unui soare părul ei pare-a fi!

Şi chipu-i roşietic, trandafiriu în noapte

Străluce în lumina pură a lunii toate,

Iar ochii-i de-un albastru adânc şi nesfârşit

Precum un ochi de lună în lac ei au lucit,

Sprinteni şi jucăuşi în ploaia neîncetată

De stele şi cerneală, veşnic prealuminată,

Iar marea din privire i s-a învolburat

Temându-se s-adore acel trup minunat.

Căci ea, o simplă fată, înveşmântată-n lună,

Iar el, un înger rău, cu o privire bună,

Se tot priveau, uimiţi, îndrăgostiţi în noapte.

O fericire tristă li se citea-ntre şoapte,

Căci ei nu se ştiau, dară se cunoşteau

De-o viaţă-ntreagă-ntruna ei se tot regăseau

Stupefiaţi c-atât magnific au crescut.

Privirea ei e prinsă în zâmbetu-i cusut

Al îngerului care, cu chipu-nmărmurit,

Nu se mai satură nicicând de-atât de mult privit

Obrajii rumeni, calzi, ai fragedei copile

Şi gura plină toată de-o tainică mândrie,

Zâmbind în lina noapte, lungind gingaşul gât,

Să îi rămână imaginea de înger veşnic-n gând,

Să nu îi scape ochii-i albaştri prăfuiţi

De sub al ei albastru adânc şi nesfârşit!

Să nu îi uite pletele lungi pân' la 'naltu-i umăr,

Negre şi jucăuşe, cu fire subţiri, făr' număr,

Sau taina cea adâncă ce se-ascundea-ntre buze,

Căci el prindea cu dinţii razele de meduze

Ale dulceţii lunii, în cerul cel înalt

Adăpostit alene în infinit stelat. 

Şi se-oglindea mereu în ochii-i puri şi sinceri

Şi se gândea într-una la dragostea-i din sânge

Ce îi curgea cu patimă, gândind la ea mereu

Asemeni unui falnic, puternic, mândru leu.

Era înfricoşat de-această pură fată,

Căci nu era prea sigur fecioara ce îi cată

În lumea-aceasta rea,-mpânzită de orgoliu

Ce te pândeşte-n ură, asemeni unui uliu.

Nu-nţelegea prea bine de ce nu se-află acolo

În infinit văzduh, lângă un zeu c-Apollo.

Iar ea avea-n obraji un roşu de cireaşă,

Cum să nu-ţi placă aşa o copilă gingaşă?

Şi ei, uitaţi de lume, astfel se tot priveau

Un tainic, pur, albastru aşa ei tot cerneau

Din dulcile priviri albastre,-ncântătoare

De dragoste, dulceaţă, şi-iubire cerşetoare.

Mulţumesc.

Îţi mulţumesc că nu m-ai ascultat, că n-ai uitat de mine.

Iartă-mi pesimismul încrustat în inima-mi frântă pentru câteva ore. Nu m-am simţit în stare să fac nimic atunci ; acum sunt puternică datorită ţie.

Mulţumesc.

P.S. : La mulţi ani.

Uită !

Te rog, nu!

Lasă-mă, permite-mi să mă desprind de-această lume neîndurătoare, permite-mi să mă pierd în abisul necunoscutului. Ai mai făcut-o şi-nainte, de ce ar fi acum altfel?

Te rog, scuteşte-mă de-această zi, fă-mă să n-o trăiesc, îngăduie-mi să mă ascund, ori de nu, ucide-mă!

Nu pot, pur şi simplu nu pot să trăiesc asta, sunt sătulă, obosită, secată. Aş vrea... nu ştiu. Nu sunt conştientă de ce vreau şi ce nu. Tot ce ştiu e că trebuie să mă regăsesc acolo unde nu mă poate afla nimeni, să nu fiu rănită, sau să nu mă rănesc singură, inconştient, îngropată în gânduri tainice, de neînţeles pentru sufletul meu inocent.

Şi ştiu că va durea când îţi voi surprinde privirea veselă, ştiu că zâmbetul tău ironic îmi va străpunge inima, înveninând-o.

Uită-mi existenţa pentru o zi, nu am nevoie de nimic.

Vreau doar să trăiesc în tăinicie. Să mă învelesc cu ea, să-mi legăn trupul în patul candoarei tristeţii, în odaia presupusului incoerent.

Şi nu ştiu dacă voi reuşi. 

~ Oare mă vei ucide în încercarea ta nestăvilită de a mă înlătura? ~

Pulbere de-argint

   
   Văzduhul se-nălţa, neştiutor, până departe, într-un negru strălucitor, asemeni panei de corb. Se rătăcise într-o imensitate infinită, căutând culoare în întuneric. Era precum o glorioasă distrugere neagră, ce-l pierduse deasupra atingerii efemere a pierzaniei în absolut. Era orb, nu afla niciunde nimic în bezna nopţii răcoroase de primăvară.
   Brusc, ochiul de-argint fără de gene al lunii se deschise, înconjurat de o splendoare lucitoare a măreţiei razelor ce-mprăştiau sclipiri dulci, înfipte-n oglinda ce se-ntindea jos. Pe boltă îmboboceau, una câte una, cupe de floare de platină muiate într-o rouă măruntă de lumină. Noaptea era de-acum infinită şi smălţuită cu stele strălucitoare.

   Şi privind în jos, văzduhul descoperi creionată o dungă de albastru fraged de primăvară, contopindu-se într-un haos dezastruos de mărgăritar. Căci noaptea împărţea de-acum cerul cu o bucată de zi, probabil uitată de vreun pictor neştiutor acolo, în înălţimi.

   Se oglindi în sideful mării ce se-ntindea, pură, pe pământ, zărind şi pata deschisă de culoare. Privi luna. Era spectaculoasă între picăturile de întuneric topit. Avea ochiul aţintit asupra tabloului de jos, pieptănându-şi buclele de copilă în oglinda de cristal. Îşi lăsă razele să se reverse asupra mării, căci dorea cu-atâta patimă să o poată simţi mângâindu-i picioarele goale...

   Bucăţile de lumină încălecau precum cavalerii medievali valurile înspumate, alburii pe margina ca şi caii din basme, luminând uşor brocartul cusut cu fir şi înflorit cu diamante, sau mai bine spus o catifea de pe ale cărei rostogoliri se deşirau perle, formând şirag spasmodic de mărgele întinderii nesfârşite de apă.

   Valurile ajungeau la poalele stâncilor înfipte în nisip ce împrejmuiau malul, zdrobindu-se de dinţii lor de argint, pierzându-şi coamele în explozia aceasta a beatitudinii. Cele din depărtare se mişcau sub jocurile scânteierilor din înalt, colorându-se pe margini în albastrul cu licăriri aspre al oţelului.

   Marea se înfăţişa acum ca o gigantică scenă de teatru unde, strânse la un loc, toate pasiunile nemuritoare se agitau, cuprinse într-o existenţă excepţională, de geniu.

   Se lovea nestingherită de nisipul auriu, rece şi melancolic, sub candelabrul palid al cerului, împrăştiindu-i grăunţele fine, ducându-le în larg, cu ea.

       Şi în această banalitate a peisajului selenar, surprinse într-o mie de idei, apa ştergea urmele de tălpi încrustate în aurul nisipului ale muritorilor îndrăgostiţi, ce se plimbau, tainici şi neştiutori, sub argintul dulce al clarului de lună.