"Tu eşti o pată de culoare în viaţa fiecăruia...". Sunt cuvintele care încă mă fac să tresar. Cuvinte înşirate, poate la momentul acela din suflet, din adâncul inimii. Acum, probabil nu ar mai însemna nimic, nu mi le-ai mai rosti nicicând. Şi stau şi mă holbez, cu ochii umflaţi, umpluţi de lacrimi şi de deznădejde, căutând cu privirea în gol urmele mâinilor tale pe braţele mele, încerc să adulmec mirosul dulce al îmbrăţişărilor noastre calde de altădată. Nu-ţi găsesc albastrul ochilor, nu aflu linia buzelor tale şi nici rotunjimea obrajilor tăi palizi. De ce ţi-am uitat chipul, fiecare părticică, fiecare atom ce-ţi conturează sufletul? Acum nu-mi pot aminti trăsăturile pe care le iubeam cândva. Sunt nulă în privirea ta, nu mai sunt demnă în a mă oglindi în seninătatea ochilor tăi... Nu-ţi voi mai permite să-mi tai răsuflarea, voi înghiţi orice urmă de delăsare în faţa ta şi-ţi voi înlănţui exact ceea ce simt de-aici înainte. Şi voi fi poate, iarăşi, imună. Dar ştiu că va durea. Şi cu fiecare zi care trece, mă sting pe dinăuntru... Poate chiar a existat ceva, cândva...
Poate a fost chimie între noi odată...
