Marioneta privea cu ochii vii, sicloşi, sălbatici,
Căta-n neant o oarecare rezonanţă stranie
Ce n-o găsea nici în spirale de speranţe,
Nici în căldura arzătoare-a tainicelor ploi
Ce picurau pe geam, scăldând fereastra
Şi luminând cu fulgerele-n depărtare
Doi ochi ca nişte pietre lucitoare
Ce stau, încrustaţi pe chipul vesel, palid
Al marionetei care îşi cată-acuma rostul.
Şi nu găseşte niciun drum să-l vadă,
Să meargă mai departe pe o singură cărare.
E singură, pierdută într-un univers întors
Şi stă cu zâmbetul amar pe buzele-i înmărmurite
Căci nu poate schiţa o-mpotrivire
Având funiile de maestru prinse de trupul mic, firav.
E neputincioasă, nu ştie cum să scape
Din jocul vieţii, din dansul marionetelor.
Doreşte doar atât, o şansă numai
Să poată să-şi desprindă lanţul care
O-mpotmoleşte în această lume fără de visare.
Ea vrea să simtă, să devină om
Nu doar o imitaţie de fiinţă neînsufleţită.
Se zbate şi se-ncurcă-n funii
Şi-şi pierde iar speranţa până ce
Apucă iarăşi să viseze la ceva, departe,
Acolo sus, în cerul infinit, în univers cu stele
Se tot gândeşte cum ar putea să vieţuiască
Departe de maestrul ce îi modelează mişcările
Şi îşi doreşte cu tărie să fie printre ele,
Să se mânjească de-argint şi sentiment
Să fie om, fiinţă, doar pentru-un moment
Sau poate ar putea gândi că-i o zeiţă
Ori poate un artist neînţeles ce lasă-n urmă
Doar beatitudine, frumos şi încântare
Nemaifiind vreodată dat uitării.
Asta-şi doreşte marioneta cu ochi sticloşi
Însă-i e teamă să se desprindă cu adevărat
Din funiile ce-o ţin acolo, legată,
Ce-o limitează la o singură bucată
Din univers, din artă şi din inocenţă.
Nu ştie ce să facă, cum să iasă
Din astă lume rea şi egoistă
I-e frică să nu rămână aşa, pe veci
O marionetă ne-nsemnată, prinsă-n funii.
Dar ce să facă? Cum s-ajungă
Un om, o fiinţă, să simtă viaţa?
E singură, pierdută şi uitată.
Melancolia o cuprinde, iar ochii ei sticloşi,
Sălbatici, privesc furtuna dezlănţuită-n depărtare
Şi-ar vrea să fie acolo, să găsească
Prin ploaie o cale de-a ajunge
Acolo sus, departe, printre stele.
Dar doar oftează, neputincioasă marionetă
Şi tot visează cu privirea-n gol,
Supusă funiilor şi maestrului
Creând spectacole, adunând zâmbete neînsemnate
Ce urmau a fi uitate uşor-uşor
Căci nimic din ce realiza sub îndrumare
Nu rămânea în sufletul angelic, curios
Al celor ce-i priveau cu-a lor sfidare
Spectacolele din dansul marionetelor.
Ea nu mai vrea să fie-o marionetă
Ci vrea să făurească, să creeze
Fără de funii, ci însăşi ea, fiinţa.
Şi se agită, se tot zbate-n aţe
Le rupe una câte una,-ncet, încet
Dar cât de mult mai are pân' s-ajungă
Acolo sus, la stele, să fie eliberată!
