Cerului îi scriu, astăzi...

Iubirii mele cosmice şi nemuritoare.
Dragul meu albastru,

       Te-am citit. Te ştiu de-acum. Ştiam că te ascundeai în cele mai îndepărtate colţuri de lume şi tânjeai cu ardoare după trupul meu firav şi pur, luminat de emoţie. Dar acum, acum, iubirea mea divină, nu ţi-ai mai putut stăpâni nerăbdarea revederii, şi deci ai plâns cu lacrimi amare de copil peste străduţele pustii, pierdute, singuratice ale Sighişoarei, peste câmpiile-nverzite şi peste fierbinţeala trupului meu. Te-ai înecat în mierea pielii-mi aurii şi te-ai îmbătat cu aroma dulce a buzelor mele, frângându-le într-o arcuire perfecta, încât sufletul ceresc ţi-a fost cuprins de o dependenţă sfâşietoare, ucigătoare. Te-ai revărsat cu totul asupra mea, ai tânjit cu glas firav acolo, în înălţimi şi ai cedat prin această ploaie caldă. Te-ai înecat în cenuşiu, în sumbritate, şi te-ai lăsat purtat de absurd, neştiind dacă să te opreşti sau să guşti în continuare din fericirea mea, din atingerile mele. Dar ai cedat. Ai cedat, dragul meu albastru, căci nu ţi-am îngăduit să mă-npresori, să mă prinzi în această-mbrăţişare udă a ploii ce-ai plâns-o asupra mea, şi ţi-ai croit singur drum către lumină, mi-ai aruncat pe chip bucăţi de lucire şi frânturi de constelaţii, mi-ai încălzit privirea şi mi-ai umplut gura cu soare, strecurându-mi printre dinţi fragmente de fericire, revărsări oglindite ale propriei tale fericiri. Cerului îi scriu astăzi, ţie, dragostea mea, îţi adresez aceste slove tainice, ţie îţi închin toată melancolia ce mă cuprinde când mă pierd în sideful marginilor tale infinite de albastru. Pentru tine mă zbat în beatitudine, creând eu însămi nemurire din cuvinte. Şi îţi mulţumesc, iubirea mea cerească, căci mi-ai presărat pe buze praf de constelaţii, mi-ai impregnat sângele cu o fantasmagorie neînţeleasă şi mi-ai mânjit trupul, înmuindu-l în inspiraţie de-artist, de făuritor al frumosului. Tu m-ai salvat dintre aceşti îngeri căzuţi, mi-ai redat aripile şi mi-ai oferit aureolă divină. 
       Boltă slăvită, ştiu că ţi-a fost greu fără existeţa mea în visele tale, ştiu că nu m-ai descoperit în patul meu de copilă de aici, ci m-ai aflat undeva prin Sighişoara, departe de lumea ce-am lăsat-o în urmă pentru două zile, departe de tine. Iartă-mi, divinule, greşeala de a nu-ţi mărturisi destinaţia mea, dar am abandonat totul aici pentru a mă reîntoarce acum. Sunt din nou acasă, gata să mă scald în surâsul tău, gata de a face iarăşi vagi călătorii printre stele şi pulbere de-argint, pregătită pentru viaţa din trecut preschimbată în nou, în sentiment şi în fericire. Albastrule, spune-mi, de ce ai plâns, de ce ai aruncat cu ploaie asupra mea, asupra Sighişoarei? Pentru ce ţi-ai secat lacrimile? Apa mi-a purtat toate gândurile alburii, înceţoşate, spre cu totul alte meleaguri, azvârlindu-le din mintea mea buimacă. N-au mai revenit cu încăpăţânare ca altă dată, ascunzându-mi chipul de fildeş sub o mască din marmură. 
       Încă mă întreb, totuşi, de ce m-am întors. Încă mă întreb de ce mai sunt aici. Timpul nu schimbă oamenii, de fapt. Stăpânirea de sine nu-i schimbă nici ea. Iubirea schimbă oamenii, totuşi. Cum reuşeşte? Nici până în acest moment nu am fost capabilă să găsesc răspunsul. Poate de asta am plecat. Sau poate de asta m-am întors. Cerule, e o învălmăşeală absurdă în capul meu, şi n-am să reuşeşc să descopăr nimic, nu până nu-mi fac ordine în gânduri, nu până nu mă agăţ de ceva pentru a nu mă pierde pe mine însămi.
       Te aştept în vise, dragul meu albastru, te aştept.


A ta muritoare, 
D.