Nou

Mă veţi afla, de-acum, în faldurile maturizării mele.

http://iubind.blogspot.com

Adio, dragul meu blog "pata de culoare", aparţii trecutului, iar eu, eu am îngropat întregul trecut!

Aluzie

Eu sunt doar ceva ce nu vei mai avea niciodată, odată ce m-ai dezamăgit.

Pierdută

Uite, uite, m-am pierdut în tot praful ăsta de vise... Pe aici nu poţi găsi decât bucăţi de stele, frânturi de constelaţii şi fărâme de lucire macrocosmică. Ce căutăm în această lume, iubire? Spune-mi, de ce m-ai adus aici, la capătul oricărei speranţe, scăldându-mă într-o cascadă a fericirii, împresurându-mi trupul cu nesiguranţa dragostei?

1 iulie, vară, vară...

Prima zi a lunii iulie...

Şi încă mi-e atât de greu să cred în mine, în tine, în ea, în el, în noi, în voi, în ele, în ei. Cred că totul a fost în zadar. Nu-mi înţeleg scopul. Nici măcar nu sunt sigură că am găsit siguranţă în spiritul meu vreodată.

Vară, eşti aici, şi te iubesc!

Nu, te rog

Te rog, te implor, nu mă ucide,

Nu mă-neca într-acest amalgam

De sentimente apuse.

Căci am să mă sting uşor

Fără de vise, fără de aripi

Sunt doar un înger

Izgonit in mijlocul acestei

Lumi împresurate de

Culori terne, slabe

Nu mă mai recunosc,

Nu mă găsesc în mine însămi.

Unde mi-e sufletul, inima?

Unde-mi sunt aripile, unde?

16+1

La mulţi ani, A.!
Ştii bine că te iubesc. 

La mer et sa blanche écume

       C'etait pour la premiere fois que je voyais la mer au lever du soleil ; c'etait un tableau de nature accablant... Je ne crois pas qu'il soit quelque chose de plus merveilleux que de voir une immense orange en jaillissant du profonde des ondes encore j'avais l'envie de dialoguer avec l'Infini, mais il etait morne ; il pleurait.

       En tout cas, la mer etait belle, partie de l'Infini et j'ai commencée à dialoguer avec elle. C'etait une conversation monocorde, parce qu'elle me repondait seulement avec le bruit de son eternel balance, avec sa blanche écume qui caressait mes pieds et me donnait, pour un instant, l'impression d'être comme la déesse Venus. 

       Et j'ai la dit :

       "Mer, que belle est tu aujourd'hui. Je t'aime avec tout mon coeur!"

Amintirile

Ce sunt amintirile, mă întrebi?

Amintirile sunt fâşii tăcute ale trecutului ce pot ucide oricând, oriunde. Ele nu pot dispărea, oricât ai încerca să le înlături, sunt mereu prezente acolo, întotdeauna gata să te sufoce, să îţi oprească respiraţia greoaie şi să te aducă în pofida disperării.

Amintirile sunt cele ce-ţi redau sentimentele de altădată, cele care te-nfăşoară în tristeţea pierderii clipelor, cele care îţi păstrează sufletul înfăşurat într-o pânză fragilă, ce se poate rupe oricând. Sunt cele care îţi ard spiritul cu fiecare memorie pe care o doreşti cu patimă înapoi.

Amintirile, eu cred că sunt singurele bucăţi de fericire care îţi rămân în inimă când eşti pierdut, singurele alinări de care te poţi agăţa pentru a-ncerca să-ţi domoleşti durerea, singurele fâşii de viaţă care nu pot dispărea, oricât ai vrea acest lucru.

Amintirile mele sunt de neînlocuit, le iubesc, chiar dacă mă doare de multe ori să mă gândesc la trecut.

Inutilitate

       S-au scurs patru zile de când nu am mai scris. Şi mă simt inutilă. Timpul se scurge prea repede, şi mă lasă în urmă, prinsă undeva în trecut.

       Acum, scriind chiar şi două rânduri, mă simt mult mai bine. Sunt fericită. 

Marioneta

Marioneta privea cu ochii vii, sicloşi, sălbatici,
Căta-n neant o oarecare rezonanţă stranie
Ce n-o găsea nici în spirale de speranţe,
Nici în căldura arzătoare-a tainicelor ploi
Ce picurau pe geam, scăldând fereastra
Şi luminând cu fulgerele-n depărtare
Doi ochi ca nişte pietre lucitoare
Ce stau, încrustaţi pe chipul vesel, palid
Al marionetei care îşi cată-acuma rostul.
Şi nu găseşte niciun drum să-l vadă,
Să meargă mai departe pe o singură cărare.
E singură, pierdută într-un univers întors
Şi stă cu zâmbetul amar pe buzele-i înmărmurite
Căci nu poate schiţa o-mpotrivire
Având funiile de maestru prinse de trupul mic, firav.
E neputincioasă, nu ştie cum să scape
Din jocul vieţii, din dansul marionetelor.
Doreşte doar atât, o şansă numai
Să poată să-şi desprindă lanţul care
O-mpotmoleşte în această lume fără de visare.
Ea vrea să simtă, să devină om
Nu doar o imitaţie de fiinţă neînsufleţită.
Se zbate şi se-ncurcă-n funii
Şi-şi pierde iar speranţa până ce
Apucă iarăşi să viseze la ceva, departe,
Acolo sus, în cerul infinit, în univers cu stele
Se tot gândeşte cum ar putea să vieţuiască
Departe de maestrul ce îi modelează mişcările
Şi îşi doreşte cu tărie să fie printre ele,
Să se mânjească de-argint şi sentiment
Să fie om, fiinţă, doar pentru-un moment
Sau poate ar putea gândi că-i o zeiţă
Ori poate un artist neînţeles ce lasă-n urmă
Doar beatitudine, frumos şi încântare
Nemaifiind vreodată dat uitării.
Asta-şi doreşte marioneta cu ochi sticloşi
Însă-i e teamă să se desprindă cu adevărat
Din funiile ce-o ţin acolo, legată,
Ce-o limitează la o singură bucată
Din univers, din artă şi din inocenţă.
Nu ştie ce să facă, cum să iasă
Din astă lume rea şi egoistă
I-e frică să nu rămână aşa, pe veci
O marionetă ne-nsemnată, prinsă-n funii.
Dar ce să facă? Cum s-ajungă
Un om, o fiinţă, să simtă viaţa?
E singură, pierdută şi uitată.
Melancolia o cuprinde, iar ochii ei sticloşi,
Sălbatici, privesc furtuna dezlănţuită-n depărtare
Şi-ar vrea să fie acolo, să găsească
Prin ploaie o cale de-a ajunge
Acolo sus, departe, printre stele.
Dar doar oftează, neputincioasă marionetă
Şi tot visează cu privirea-n gol,
Supusă funiilor şi maestrului
Creând spectacole, adunând zâmbete neînsemnate
Ce urmau a fi uitate uşor-uşor
Căci nimic din ce realiza sub îndrumare
Nu rămânea în sufletul angelic, curios
Al celor ce-i priveau cu-a lor sfidare
Spectacolele din dansul marionetelor.
Ea nu mai vrea să fie-o marionetă
Ci vrea să făurească, să creeze
Fără de funii, ci însăşi ea, fiinţa.
Şi se agită, se tot zbate-n aţe
Le rupe una câte una,-ncet, încet
Dar cât de mult mai are pân' s-ajungă
Acolo sus, la stele, să fie eliberată!

Iluzii moarte

Astăzi sunt inundată de inspiraţie. Nu ştiu cum trece timpul, nu mai ţin cont de cât iubesc. Pur şi simplu scriu. Şi atât. Am renunţat la a mai trăi clipele nebune ale normalului, m-am afundat în absurd şi m-am pierdut înecându-mă în speranţe. Mi-am descoperit lumea, şi m-am împăienjenit cu tremurul plăpând al vieţii. Nu ştiu ce să mai fac, habar nu am cum să ies din această iluzie absurdă, cum să găsesc lumină în acest întuneric gros. Nu-mi mai pasă de ceilalţi, sunt complet indiferentă tuturor. 

Şi eu mă pot juca cu sentimente, şi eu am învăţat cum să pot răni suflete nevinovate.

Cerului îi scriu, astăzi...

Iubirii mele cosmice şi nemuritoare.
Dragul meu albastru,

       Te-am citit. Te ştiu de-acum. Ştiam că te ascundeai în cele mai îndepărtate colţuri de lume şi tânjeai cu ardoare după trupul meu firav şi pur, luminat de emoţie. Dar acum, acum, iubirea mea divină, nu ţi-ai mai putut stăpâni nerăbdarea revederii, şi deci ai plâns cu lacrimi amare de copil peste străduţele pustii, pierdute, singuratice ale Sighişoarei, peste câmpiile-nverzite şi peste fierbinţeala trupului meu. Te-ai înecat în mierea pielii-mi aurii şi te-ai îmbătat cu aroma dulce a buzelor mele, frângându-le într-o arcuire perfecta, încât sufletul ceresc ţi-a fost cuprins de o dependenţă sfâşietoare, ucigătoare. Te-ai revărsat cu totul asupra mea, ai tânjit cu glas firav acolo, în înălţimi şi ai cedat prin această ploaie caldă. Te-ai înecat în cenuşiu, în sumbritate, şi te-ai lăsat purtat de absurd, neştiind dacă să te opreşti sau să guşti în continuare din fericirea mea, din atingerile mele. Dar ai cedat. Ai cedat, dragul meu albastru, căci nu ţi-am îngăduit să mă-npresori, să mă prinzi în această-mbrăţişare udă a ploii ce-ai plâns-o asupra mea, şi ţi-ai croit singur drum către lumină, mi-ai aruncat pe chip bucăţi de lucire şi frânturi de constelaţii, mi-ai încălzit privirea şi mi-ai umplut gura cu soare, strecurându-mi printre dinţi fragmente de fericire, revărsări oglindite ale propriei tale fericiri. Cerului îi scriu astăzi, ţie, dragostea mea, îţi adresez aceste slove tainice, ţie îţi închin toată melancolia ce mă cuprinde când mă pierd în sideful marginilor tale infinite de albastru. Pentru tine mă zbat în beatitudine, creând eu însămi nemurire din cuvinte. Şi îţi mulţumesc, iubirea mea cerească, căci mi-ai presărat pe buze praf de constelaţii, mi-ai impregnat sângele cu o fantasmagorie neînţeleasă şi mi-ai mânjit trupul, înmuindu-l în inspiraţie de-artist, de făuritor al frumosului. Tu m-ai salvat dintre aceşti îngeri căzuţi, mi-ai redat aripile şi mi-ai oferit aureolă divină. 
       Boltă slăvită, ştiu că ţi-a fost greu fără existeţa mea în visele tale, ştiu că nu m-ai descoperit în patul meu de copilă de aici, ci m-ai aflat undeva prin Sighişoara, departe de lumea ce-am lăsat-o în urmă pentru două zile, departe de tine. Iartă-mi, divinule, greşeala de a nu-ţi mărturisi destinaţia mea, dar am abandonat totul aici pentru a mă reîntoarce acum. Sunt din nou acasă, gata să mă scald în surâsul tău, gata de a face iarăşi vagi călătorii printre stele şi pulbere de-argint, pregătită pentru viaţa din trecut preschimbată în nou, în sentiment şi în fericire. Albastrule, spune-mi, de ce ai plâns, de ce ai aruncat cu ploaie asupra mea, asupra Sighişoarei? Pentru ce ţi-ai secat lacrimile? Apa mi-a purtat toate gândurile alburii, înceţoşate, spre cu totul alte meleaguri, azvârlindu-le din mintea mea buimacă. N-au mai revenit cu încăpăţânare ca altă dată, ascunzându-mi chipul de fildeş sub o mască din marmură. 
       Încă mă întreb, totuşi, de ce m-am întors. Încă mă întreb de ce mai sunt aici. Timpul nu schimbă oamenii, de fapt. Stăpânirea de sine nu-i schimbă nici ea. Iubirea schimbă oamenii, totuşi. Cum reuşeşte? Nici până în acest moment nu am fost capabilă să găsesc răspunsul. Poate de asta am plecat. Sau poate de asta m-am întors. Cerule, e o învălmăşeală absurdă în capul meu, şi n-am să reuşeşc să descopăr nimic, nu până nu-mi fac ordine în gânduri, nu până nu mă agăţ de ceva pentru a nu mă pierde pe mine însămi.
       Te aştept în vise, dragul meu albastru, te aştept.


A ta muritoare, 
D.

Vechii iubiri

       Pentru că se merită să te zbaţi pentru un sentiment, să te lupţi cu tine însuţi.

       În sfârşit, pot spune că sunt fericită. În sfârşit, pot mărturisi că am obţinut ceea ce am vrut, în ciuda a ceea ce am pierdut în tot acest timp. Îţi mulţumesc că mi-ai încălzit ziua cu vorbele tale sincere, chiar dacă dureroase.  

       Presupun că ar trebui să îmi iau adio, căci în sfârşit mă simt completă, în sfârşit mi-am recuperat inima. Pentru totdeauna. S-a terminat, într-un final. După atâtea ploi, a răsărit un curcubeu peste spiritul meu, transfigurând poetic lumina pe chipu-mi iarăşi încărcat de fericire.

       Vechea iubire s-a stins, poate.

Îţi mulţumesc că ţi-a păsat, chiar şi numai pentru o clipă, de existenţa mea.

Vechiului amic

Te iubesc pentru că încă suntem, după toate astea, cei mai buni prieteni. Te iubesc pentru că am găsit puterea să ne iertăm reciproc. Te iubesc pentru că ai fost singurul care a reuşit să mă determine să zâmbesc din toată inima când totul părea pierdut. Te iubesc pentru că ştii totul despre mine şi mă înţelegi întotdeauna. 

Te iubesc pentru că exişti.

Scrisori.

       

Am aşternut aceste cuvinte aici, pe blog, în speranţa că îmi voi elibera sufletul, inima. Scrisorile sunt adresate celor mai importanţi doi băieţi din viaţa mea, care m-au lăsat să mă sting încet-încet, hrănindu-mi spiritul cu disperare. Şi încă nu pot crede că i-am pierdut în aceeaşi zi...

~ Scrisoare adresată unei vechi iubiri. ~

       Dragă tu,

       Îţi mulţumesc că m-ai învăţat ce înseamnă dragostea, îţi mulţumesc că m-ai făcut să mă simt iubită, apreciată, chiar şi numai pentru o clipă. Mi-aş fi dorit din tot sufletul să-ţi pot mărturisi în faţă tot ceea ce am simţit vreodată pentru tine, însă nu sunt în stare să cerşesc milă, nici pe a ta, nici pe a nimănui.

       Tu, tu ai fost persoana care m-a determinat să îi dăruiesc inima, şi tot tu mi-ai înapoiat-o, spulberată, distrusă. Cu toate acestea, nu mă simt demnă de a-ţi reproşa nimic, nu îţi pot spune cât de mult m-a durut şi ce profundă nelinişte ai lăsat în sufletul meu. Nu pot decât să mă joc, să înşir la întâmplare cuvinte lipsite de sens în clipa aceasta. Mi-ai sensibilizat întregul spirit, şi m-ai lăsat, melancolică, să cad în abisul nesiguranţei.

       Am pierdut de multe ori contactul cu realitatea, mi-am pierdut de zeci de ori capul încercând să te găsesc, să aflu o bucată de dragoste în tine, dar în zadar m-am chinuit. Şi tot ce am obţinut a fost o experienţă dureroasă de viaţă, poate singura pe care încă nu suport ideea de a o abandona...

       Sincer, nu îmi pot închipui viaţa fără prezenţa ta, întotdeauna mi-ai făcut respiraţia să se oprească şi m-ai făcut să zâmbesc din toată inima... Probabil mă voi obişnui, dar, crede-mă, nu-mi va fi deloc uşor, căci îmi simt corpul din ce în ce mai greu cu fiecare zi care se scurge, şi te văd îndepărtându-te din ce în ce mai tare, lăsându-mă pe mine în urmă, aici, în trecutul tău. Poate că aşa a fost să fie... Poate că a fost vina mea, poate am încercat prea mult, prea tare. Acum, nu mai contează nimic.

       Tot ce pot face este să îţi mulţumesc, căci m-ai făcut să simt ceva ce nu am mai simţit pentru nimeni... Îţi mulţumesc pentru toate acestea, îţi mulţumesc că exişti, îţi mulţumesc pentru fiecare clipă în care te-am iubit. 

       Poate, într-o zi, îţi vei da seama şi tu de cât de profunde au fost sentimentele mele.

Cu drag,

D.

~ Scrisoare adresată unui vechi amic. ~       

       Dragă tu,

       S-a terminat. Totul. Nu mai există nimic din prietenia noastră de altădată. Astăzi aproape mi s-a rupt sufletul văzându-te cu zâmbetul acela amar pe buze, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat. Nu am crezut că va fi atât de greu să te zăresc evitându-mă, tratându-mă ca pe un nimeni... 

       Ştii bine că, indiferent dacă vom redeveni prieteni sau nu, nimic nu va mai fi la fel, nu va mai fi ca înainte, nu vom mai fi acei "cei mai buni prieteni" de altădată... Şi ştiu că nu vei citi niciodată această scrisoare, ştiu că o scriu doar pentru a-mi alina inima şi a încerca să mă opresc din plâns, pentru a înceta să mai privesc la ceea ce a fost... Curând, n-am să te mai văd, şi îmi este atât de greu să mă gândesc că toate planurile noastre de viitor s-au dus pe apa sâmbetei...

       Pe parcursul redactării acestei scrisori m-am gândit şi m-am răzgândit de zeci de ori dacă să-ţi enumăr sau nu ce m-a durut cel mai tare. Dar am decis să n-o fac, căci n-am găsit curajul de a aşterne totul aici. De ce aş face-o? Oricum nu te-ar mai interesa acum. Ar trebui să te las să te scalzi în propria mândrie interminabilă, că de, numai eu am fost vinovată, după spusele tale... Însă ştii bine că nu e aşa. Nu eu sunt cea vinovată, tu nu eşti cel vinovat, ci NOI, noi doi suntem cei ce-au fost de vină. Noi am lăsat totul să se stingă, să se ofilească încet încet...

       După toate cuvintele de aseară, după toată agonia prin care am trecut sorbindu-ţi vorbele incriminatorii, sunt pierdută. Ştiu că nimic nu va mai fi la fel după toate astea... Îmi pare rău că s-a terminat aşa, că nu ne-am putut mulţumi unul cu altul, aşa cum ar fi trebuit. Şi îţi mulţumesc pentru toate clipele în care mi-ai fost alături.

       Poate, într-o zi, vei realiza cât am ţinut la tine şi că mi-ai fost cel mai bun prieten.

Cu drag, 

D.

Regrete...

"Tu eşti o pată de culoare în viaţa fiecăruia...". Sunt cuvintele care încă mă fac să tresar. Cuvinte înşirate, poate la momentul acela din suflet, din adâncul inimii. Acum, probabil nu ar mai însemna nimic, nu mi le-ai mai rosti nicicând. Şi stau şi mă holbez, cu ochii umflaţi, umpluţi de lacrimi şi de deznădejde, căutând cu privirea în gol urmele mâinilor tale pe braţele mele, încerc să adulmec mirosul dulce al îmbrăţişărilor noastre calde de altădată. Nu-ţi găsesc albastrul ochilor, nu aflu linia buzelor tale şi nici rotunjimea obrajilor tăi palizi. De ce ţi-am uitat chipul, fiecare părticică, fiecare atom ce-ţi conturează sufletul? Acum nu-mi pot aminti trăsăturile pe care le iubeam cândva. Sunt nulă în privirea ta, nu mai sunt demnă în a mă oglindi în seninătatea ochilor tăi... Nu-ţi voi mai permite să-mi tai răsuflarea, voi înghiţi orice urmă de delăsare în faţa ta şi-ţi voi înlănţui exact ceea ce simt de-aici înainte. Şi voi fi poate, iarăşi, imună. Dar ştiu că va durea. Şi cu fiecare zi care trece, mă sting pe dinăuntru... Poate chiar a existat ceva, cândva...

Poate a fost chimie între noi odată...

Durere

       Spune-mi, de ce ai insistat să redeschizi rana aceea din inima mea? Pentru a o lăsa acum sângerândă, pentru a-mi înlătura orice urmă de putere, pentru a mă vedea neajutorată, cu pieptul închegat de sânge? Iartă-mă, te rog. Nu am ştiut să mă apăr de iubirea ta. Mi-ai capturat, din nou, sufletul. Şi i-ai dat drumul, să cadă în neştire, în abis, după ce mi-ai tăiat aripile şi m-ai rupt din visare... 

Astăzi m-ai ucis.

Foamea de fericire

       

       - Îmi pare rău că a trebuit să învăţ ce înseamnă dragostea în braţele tale egoiste. Nu mai am nevoie de tine, nu, absolut deloc! Te-am înlocuit de-acum. Nu mai însemni nimic din ceea ce-nsemnai înainte, nu te-ai mai conturat în visele mele nicicând, şi mi-am desprins trupul şi mintea de imaginea ta din fiecare dimineaţă. Acum el contează. Nu tu. Tu, tu doar ai trecut. Ai fost un simplu capitol al vieţii mele a cărui încheiere s-a înfiripat cum nu se poate mai perfect pentru inima mea debusolată. "Te duci la el acum, nu? Eu nu mai contez, aşa-i?". Da, ai dreptate, scumpule. Iubirea mea s-a stins odată ce s-a reaprins a ta. Degeaba-ncerci să mă învălui cu parfumul dragostei tale - sunt imună, dragule. Ştii, când aveam nevoie de tine, când aveam nevoie să-ţi sorb şoaptele dulci, ei bine, atunci n-ai pus niciodată astfel de întrebări, atunci nu creionai atâtea slove lucind a divin şi mirosind a puritate, atunci nu mă iubeai, nu-ţi păsa de mine... Acum, el e tot ce contează. Nu mă privi aşa, căci ochii tăi - albastrul ăla prăfuit - nu mă mai înmoaie, culoarea aceea adâncă nu-mi mai străbate trăsăturile, sălbăticindu-mi gesturile. Nu-ţi va fi greu, crede-mă! Sentimentele tale nu sunt nici pe de parte atât de amplificate precum sentimentele mele de atunci, nu conturează nici măcar ecoul durerii pe care o suportam zi de zi. Câteodată mă întreb cum de-oi fi supravieţuit. Am avut intenţii sinucigaşe. Le cunoşti, pe toate le ştii. Doar tu ai fost cel care m-a trezit la realitate; de fiecare dată erai firul argintat de aţă de care mă agăţam, doar pentru a te mai vedea o dată şi încă o dată şi încă o dată trăiam. Dar acum... Acum, dragul meu, trăiesc pentru altcineva. Pentru el, scumpule! El mi-a cerşit inima când încă nici nu eram conştientă c-o recuperasem de la tine! Mi-a fost teamă să-l iubesc, dar i-am dat-o, i-am oferit-o întreagă. Şi m-a vindecat complet, înţelegi? Mi-a sorbit fiecare cheag de sânge şi l-a înghiţit, impregnându-mă de el. M-a ascultat când îi vorbeam de tine şi mi-a îmbrăţişat cu patimă fiecare fărâmă de viaţă ce se scurgea din trupul meu. Iar acum, cu toate speranţele, iluziile şi visurile mele adunate în palma lui mi-a redat sufletul, m-a acceptat spre a mă ocroti. De asta îl iubesc, de asta!
       - Te rog, ascultă-mă, nu-nţelegi? Dacă ar fi să-ţi pierd iubirea, mi-aş pierde făptura-ntreagă. M-aş afunda undeva în nulitate, m-aş pierde în neştire şi aş zăbovi în agonie... Te implor, nu te desprinde de spiritul meu! Stai aici, lângă mine, pentru vecie! Am nevoie de dragostea ta...
       - De ce? De ce, dragule? Spune-mi, de ce ai nevoie de iubirea mea? Pentru a o terfeli, pentru a-ţi bate joc smulgându-mi dorinţele?
       - Nu, nu, n-aş face asta... Te rog, nu mă părăsi aşa, acum când am înţeles totul...
    - Dar tu eşti cel care pleacă, naivule! Eu rămân aici, prinsă-n trecutul tău. Haide, nu fi inundat de cleptomanie, şi îngăduie-mi să trăiesc fără conturul tău aici. Doar pleacă, nu privi în urmă! Mă vei uita. E doar un capriciu de-al tău, ştiu asta. Nu mă voi mai încrede în simplitatea vorbelor tale.
       - Dar trebuie! Trebuie să realizezi, să înţelegi, să-ţi dai seama cât te iubesc!
       - Şi dacă n-am s-o fac? Dacă n-am să te cred? Ce vei face atunci, ăă?
       Zăbovi, împletindu-şi văzul cu iluzia unei iubiri ascunse undeva în străfundurile sufletului. El era absolut convins că putea descoperi undeva pe chipul ei mascat de nonşalanţă urmele unor speranţe argintate, firimituri de zâmbete calde pe care le păstra în ea la auzul cuvintelor lui. Trebuia doar să-i cuprindă faţa în palme, să îi scoată acea mască din porţelan, cu reflexe marmoratice, şi să-i împlânte în inimă dragostea. Dar nu avea curajul. Ezita. Întregul trup îi tremura, neştiutor, iar pieptul i se agita spasmodic, bubuind. Îi zări conturul ochilor negri, sfidători, şi încercă să găsească creionul blândeţii ce înconjura pupila ei dilatată de obicei, dar nu află decât hotărâre în ei. Schiţă un zâmbet muiat în oboseală şi îşi lăsă privirea albastră să alunece pe obrazul ei palid şi să zăbovească în colţul drept al gurii de culoarea căpşunii. Spiritul i se cutremură şi îşi împleti apoi privirea în păru-i castaniu, căutând conturul buclelor ce-i atârnau pe umăr, mirosind a dulce. Îşi amintea clar acel miros. Mirosul sidefului în care gâtul ei era scăldat... Iubea acea aromă atât de pătrunzătoare. Pictă în trandafiriu dârele proaspete ale parfumului ce-i mânjeau gâtul, aburul nevăzut ce se răspândea, împlântându-i-se în răsuflare şi înnebunindu-l, înecându-l în hipnoză. Era pierdut, nu se mai regăsea pe sine, cuprins de iluciditate. Când vorbi, glasul îi tremura, sacadat :
       - Lumea, fără tine, ar fi lipsită de culoare. Ce sens ar mai avea viaţa? La ce-ar mai folosi să mă trezesc în fiecare dimineaţă, ştiind că nu mă pot gândi la tine, ştiind că nu te-am putut visa pentru că m-ai alungat, ştiind că nu mai pot avea iluzia unei dimineţi perfecte, ca altădată? N-aş trăi decât cu portretul tău dulce de astăzi - ziua în care te rupi de mine, te desprinzi - aş avea imaginea aceasta perfectă a trupului tău încrustată-n minte... Dar la ce bun, dacă nu-ţi voi afla spiritul oriunde merg, pentru a-mi lumina drumul cu strălucirea acestui zâmbet cuprins de beatitudine al tău, pentru a te refugia în braţele mele ce tânjesc, însetate, după împreunarea mâinilor noastre într-o îmbrăţişare nevinovat de ispititoare? Să nu mai pot sorbi din aceste-mbrăţişări? Să nu-ţi mai pot asculta glasul scump, fără a preţui cuvintele, mânat doar de dorinţa de a te auzi? Să nu mă mai pierd în adâncimea privirii tale? Să nu mă mai gândesc zi de zi cum ar fi dacă m-aş lăsa în voia acestor sentimente puternice, dacă nu mi-aş mai controla gesturile şi vorbele? Atunci, ce sens ar mai avea să trăiesc? Îngăduie-mi să ştiu, te implor...
       - Cui îi pasă de rost? Când a avut viaţa sens, dragule? Vei trece peste, curând. Mă vei lăsa aici, te vei îndepărta şi vei înceta din a mai privi vreodată în urmă. Nu vei mai avea de ce sa cauţi în trecut, să-l răstălmăceşti, când te vei găsi în viitor, acolo, fără mine...
       - Opreşte-te! De ce insişti să mă îndepărtezi, de ce?
       Ea făcu ochii mari şi îi evită privirea pătrunzătoare. Acei ochi albaştri ai lui nu mai aveau aceeaşi substanţă îndulcită ca mai înainte, când se contopeau cu întunecimea ei, dar probabil ar fi sensibilizat-o şi ar fi împiedicat-o să termine totul acum. Nu putea spune că nu îi părea rău. O durea, îşi simţea sufletul despicându-i-se în bucăţi argintate, dar era înmuiată într-o stare de bine, de siguranţă. Era ceea ce trebuia să facă. Îl privi, zăbovind asupra genelor sale ondulate, a buzelor lui palide ce tremurau, având reflexe zbuciumate de culoarea piersicii ; pielea lui contrasta puternic cu acel ciocolatiu al părului uşor ciufulit. Îi cercetă umerii uşor aplecaţi şi mâinile leneşe legănându-i-se pe lângă corp. Iubea acele trăsături dezordonate. Le cunoştea pe de rost. Dar nu mai avea nevoie de ele, urma să le uite.
       - Sentimentele mele s-au stins... Iar acum, acum îl iubesc pe el, nu pe tine. Îmi pare rău.Tot ce vreau e să-ţi continui viaţa, drumul, să mergi pe calea ta, uitând de mine.
       - Nu te-aş putea uita nici dacă m-aş obosi să mă străduiesc. Te iubesc prea mult. Eşti întipărită în inima mea, tresar când îţi aud numele, te zăresc în orice persoană când umblu în neştire pe străzi în speranţa că te voi întâlni din întâmplare, mă umplu de fericire şi surâd necondiţionat când te găsesc...
       - Atunci, treci peste mine! Păstrează-mă în amintirile tale, dacă asta-ţi doreşti, dar încetează să te mai gândeşti la fiinţa mea. Nu te iubesc! Îl iubesc pe el, doar pe el! Am nevoie doar de dragostea lui, iubirea mea îi este cedată. Nu mai pot simţi nimic pentru tine. Asta este tot ce am avut de spus şi îmi pare, sincer, rău...
       El îi cercetă fiecare trăsătură a chipului cu atenţie şi simţi cum îl înţeapă ochii şi cum inima i se agită dureros în piept. Simţea că era timpul să renunţe, acum când încă mai avea un strop de mândrie pe buze. Nu vroia să fie umilit, dar i se sfărâmase ceva în el ; era incapabil să mai gândească, nu făcea decât să stea acolo ţeapăn, privind surâsul ei încărcat de tristeţe. El era la capătul puterilor, avea întreaga viaţă ce se scurgea anormal prin venele lui secată, obosită. Nu mai era legat de fiinţă, ci de spirit, nu simţea decât durerea ce îi rodea fiecare atom al trupului, încălzindu-i celulele şi învăluindu-le în agonie. Nu mai simţise până atunci ceva atât de profund, totul era ca o spulberare frântă într-un amalgam de cuvinte nerostite. Aproape fără să realizeze, necontrolându-şi glasul, şopti, pierit :
       - El te iubeşte?
       Liniştea se aşternu peste gândurile ei, blocându-i-le. Nu se aşteptase s-o întrebe aşa ceva, şi nu se simţea în stare să-i răspundă. Cum ar fi putut ştii ea dacă celălalt o iubea, când nici măcar ea nu era sigură dacă ţinea la el? Întotdeauna îi fusese alături, dar nu erau îmbrăţişaţi decât de o apropiere nemărginită, nu-şi mărturisiseră nicicând unul altuia ceva atât de profund, însă dorinţa de a o iubi era prezentă în ea. Era o mică speranţă ce pâlpâia în gesturile ei de fiecare dată când se gândea dacă celălalt ar putea simţi pentru ea ceea ce credea şi ea că simte pentru el.
       - Nu ştiu, dragule, nu ştiu...
       - Atunci, spune-mi, cum să te las aşa, fără a cunoşte un lucru atât de important? Ascultă, indiferent de cât m-ai alunga, eu nu te voi abandona până ce nu mă voi asigura că eşti ocrotită, că tu eşti tot ce contează pentru el şi că nu te va dezamăgi sau răni!
       - Nu o va face! Scumpule, el nu-i ca tine! El are un suflet, o inimă...
       - Şi dacă se va sălbătici acel spirit ce arde-n el, dacă i se va bestializa esenţa vieţii, atunci ce se va-ntâmpla?
       - Nu... nu, el este altfel.
       - Toţi suntem la fel!
       - Ba nu! El mă umple de dragoste, tu-mi cerşeşti mila... Când îl zăresc îmi luceşte privirea de entuziasm şi încântarea mă cotrobăie ; când te văd pe tine mă inundă frica de durere, teama amintirilor... Regret, dragule, dar este ceea ce simt!
       El o asculta, tremurând. Gâtul i se uscase.
       - Vrei să plec?
       Spera, spera şi spera neîncetat că ea avea să-i cruţe iubirea crescândă ce se agita în pieptul lui, că avea să-l prindă de braţ şi să nu-i îngăduie să se ducă de acolo. Dar când îşi afundă albastrul privirii în întunericul ochilor ei, simţi că se îneacă, pierdut în acel negru sticlos.
       - Adio...
       Şoapta ei abia străbătuse spaţiul dintre trupurile lor. Îşi simţi ochii inundaţi în lacrimi, dar indiferenţa îi era postată pe chip. Se desprindea, în sfârşit, de acea bucăţică ce o ţinea ancorată în trecut, putea răsufla uşurată văzându-l cum se întorcea pe călcâie, cu privirea pierdută, părul ciufulit, gura palidă, mâinile legănându-i-se pe lângă corpul uşor înclinat în faţă. Îşi umplu plămânii cu aer, înecându-se cu dulcele parfum al libertăţii în timp ce el se îndepărta. Îşi lăsă întreaga răsuflare să i se scurgă din piept când îl zări întorcându-şi capul înclinat şi şoptind :
       - Te iubesc. Mereu o voi face...






Nota autorului : Dacă ar trebui să rescriu în această clipă acest post, totul s-ar derula altfel, aş contura exact opusul, l-aş făuri cu inima de data aceasta. Pentru că am realizat că nu celălalt mă face să tresalt de bucurie şi dragoste. Ci ideea ca îl văd pe acel "el" în braţele căruia am învăţaţ ce e dragostea în spiritul celuilalt.
     Eu încă îl iubesc pe EL.

Vă mulţumesc

Astăzi, mi-am înecat amarul în fotografie.

Şi am uitat de tot, lăsându-mă în voia cuvintelor voastre. Vă mulţumesc că m-aţi desprins de crunta realitate.

Dacă v-aş putea iubi atât cât meritaţi...

Cleptomanie

Ah, ce viaţă! Lăsaţi-mă să mor, vă rog! Nu mă mai ţineţi captivă în această eternitate sublimă a durerii! Ucigaşilor! Vă acuz pe voi, pe voi toţi, pentru tot răul din lume! De ce m-aţi învăţat ce e ura? Puteam să-mi continui existenţa neînţeleasă, aş fi putut să trec neobservată şi fără a cunoaşte acest sentiment fulgerător. M-aţi otrăvit, mi-aţi înveninat sângele şi trupul, lăsându-mă să mă îmbib cu mizeria urii. Nu, nu sunteţi filantropi, doar vă daţi drept ceea ce nu sunteţi! Mi-aţi înăbuşit suflul, şi mi-aţi cleptomanizat spiritul! Oh, adio, lume nebună! Nu vă pot citi, nu-mi sunteţi dragi! Mă voi refugia undeva unde n-are să vi se îngăduie să mă găsiţi, voi strânge la piept dragostea, şi voi încolţi ura ce m-aţi învăţat-o undeva în adâncul sufletului meu, n-am s-o mai las să iasă la iveală nicicând. Am să mă desprind de voi!

Tânjeală

Astăzi nu-mi găsesc rostul. 

Sunt un nimic ce se zbate incoerent căutând un nimeni.

Mărturiseşte-mi

       Cum poţi răni un copil dulce, învăluit în inocenţa frăgezimii, neiubindu-l? Nu-ţi poţi îngădui o clipă de gândire pentru a conştientiza că îi sfărâmi sufletul în bucăţele sidefate cu strălucire, că îi surpi întreaga inimă şi că îi distrugi orice urmă de speranţă pentru dragoste? Cum poţi fi atât de crud? Când ai strâns atâta răutate în spiritul tău? Sunt doar un copil... De ce m-ai lăsat să te iubesc dacă nu mă iubeai? De ce? Mărturiseşte-mi! Spune-mi adevărul, varsă peste trupul meu un amalgam de ură, învăluie-mă în disperare şi pecetluieşte-mi buzele tremurânde cu cel mai rece sărut al tău. Scaldă-mă în parfumul corpului tău, amăgeşte-mă cu un surâs ironic şi lasă-ţi genele să-mi mângâie obrazul înmărmurit. Îngăduie gurii tale palide să-mi străbată conturul până în adâncul urechii şi să-ncumete şoaptele de gheaţă să-mi străpungă timpanul. Priveşte-mă în ochi, lasă lumina aceea pâlpâitoare, plină de-o plăpândă viaţă să se scalde în căpruiul privirii tale şterse, şi spune-mi că nu mă iubeşti, că n-ai făcut-o nicicând şi că nu-ţi îmboboceşte niciodată zâmbetul dulce, încrustat pe chipul ce radiază, când mă vezi! Ai curajul să faci asta? Laşule, nu te mai ascunde în spatele unor vorbe goale şi a unor "apropo"-uri şi gesturi lipsite de sens, şi mărturiseşte-mi! Lasă-mă să ştiu tot ce simţi când mă priveşti, îngăduie-mi să-ţi înţeleg surâsul şi fiecare tresările umplută cu fericire când mă zăreşti apropiindu-mă! Spune-mi, de ce-ţi zăboveşte totdeauna privirea cuprinsă de regrete asupra mea? De ce ţi-e frică? Că n-ai să izbuteşti să îmi arăţi ce simţi? Că nu-ţi voi împărtăşi sentimentele? De ce te laşi captivat de asemenea absurdităţi? Nu poţi găsi răspunsuri la întrebări decât dacă le pui. Nu-ţi fie teamă, nu ezita, nu te-ncărca cu prostii d-astea. Chiar nu ţi-ai dat seama? N-ai realizat până în clipa aceasta? Ahh, dar te iubesc, stupidule! Poate că mult prea mult... Atât de mult încât ţi-am oferit inima mea, am rămas asemeni unui mort viu, lipsit de tresăriri. Nu simt nimic, fiecare sentiment de-al meu este într-o strânsă comuniune cu tine, căci inima mea bate undeva în pieptul tău, lângă a ta. Bate firav, muiată-n gingăşia fiecărei clipe, înveninându-ţi sufletul cu întreaga mea iubire. Îmi simţi dragostea curgându-ţi prin vene? Îmi simţi imaginea-ncrustată în mintea ta, parfumu-mi impregnat în trupul tău? Spune-mi, simţi toate astea? Dar am obosit să aiurez aşa. Am nevoie de răspunsurile tale în acest moment. 

Mărturiseşte-mi că mă iubeşti, înger fără aripi! 

Neidee.

Mi-e teamă că te voi pierde în disperarea mea de a te găsi.

Scrierile mi se par absurde, şi te descopăr în orice carte, în fiecare poveste de dragoste.

Ce să fac dacă te iubesc? 

Nostalgie într-un nostalgic

       Astăzi am întâlnit unul dintre acei nostalgici care te determină doar prin simpla lor prezenţă în jurul tău să meditezi asupra vieţii tale. Dar ce, sau cine este un nostalgic de fapt?

       M-a cuprins brusc dorinţa de a-i descoase sufletul, a răscoli prin el şi a-i afla secretele şi motivele tainice ce-l aduseseră acum lângă mine, cu inima şi trupul muiate în melancolie. Cum aş fi putut să-l aflu, să-l cunosc?

       Nu ştiam nimic despre el, dar curiozitatea îmi insuflase un aer acru de incompetenţă stranie, inexplicabilă. Şi am fost incapabilă să-i pătrund în minte, să-i cutremur întreaga fiinţă cu argumentele mele despre ceea ce ar fi putut să-mi povestească, să-l contrazic cu o plăcere nesăbuită... Nu-mi puteam înţelege spiritul în acele momente tulburătoare de sălbăticie ; cert este că mă pierdusem în nebunia necunoscutului. 

       Şi asta a fost tot. Nimic mai mult. Nostalgicul se evaporasem în timp ce îmi pierdusem privirea în gol, gândind aiurea. Oare unde disparuse? 

Neînţelegere

Am învăţat pe de rost glasul şi mirosul tău. 

Am pictat frăgezimea primăverii cu un surâs. 

Mi-am dat sufletul fericirii şi am reuşit să mă înec cu ea. 

Te-am implorat să-mi colorezi tăcerea şi să mă laşi să uit de mine. 

"O să gustăm bucăţi din soarele de mai împreună", mi-ai spus. 

Dar primăvara s-a închipuit fără tine. 

Am întors infinitul pe dos şi nu am mai contenit să înţeleg viaţa. 

Sălbăticia soarelui nu e de gustat când nu eşti aici. 

Am nevoie de mai mult timp să-mi amintesc fiecare trăsătură a chipului tău palid.  

"Dar tu, înger slavon, 

îţi mai aduci aminte de mine?"

Scop

Ce dacă iubesc atât de colorat şi de prostesc? Îmi conturez întreaga fiinţă după cum vreau eu să-mi pictez autoportretul. N-am să caut niciodată în sufletul celorlalţi ceva ce mie îmi lipseşte, n-am să alung nicicând din inima mea ceea ce mă face fericită. Nimic nu mai contează. Nimic nu va mai avea sens curând. M-am redescoperit pe mine însămi, mi-am aflat într-o învălmăşală stranie de genii scopul. Sunt o mică scriitoare, şi scriu doar pentru a-mi alina sufletul, nu pentru a-mi mulţumi cititorii. Spiritul meu nu cuprinde atâtea păreri, totul trebuie luat pe rând, regret. Într-o zi, poate am să reuşesc să rămân în mintea celorlalţi fiind eu însămi, încălzindu-vă cu ceea ce gândesc, cu ceea ce mă fascinează pe mine. 

Arta este totul în viaţa mea.

Scrisoare.

       Dragă tu,       

       Am să te învăţ să priveşti culori pastelate în albastrul adânc, sidefat cu bucăţi de vise, al cerului. Îţi voi arăta cum să cazi în demenţă, să nu-ţi pese de nimic. Te voi întreba dacă ai idee cum e să zbori, dacă ştii să-ţi făureşti aripi din dulceaţa unui sărut. Mă vei lăsa să te împresor cu puritatea unui zâmbet, îmi vei cuprinde chipul în palme, şi-ţi voi şopti :

       - Îngăduie-mi doar să te privesc.

       Vei surâde, tainic, şi te vei îndepărta de mine, pentru a mă chema din nou în braţele tale calde. Am să te las să-mi schiţezi trupul la pieptul tău după cum vei dori, îţi voi asculta cu nelinişte bătăile inimii şi mă voi lăsa purtată de fiecare flux de sânge pompat de bătăile mistuitoare ce vor răsuna, gata să-ţi străpungă conturul spiritului pentru a se impregna cu trupul meu strivit de al tău şi să te determine să tresari sub atingerea mea blândă.

       - Poate am să te iubesc, cândva.

       Şoapta mi se va pierde, rătăcită, în bucla unduitoare a urechii tale, iar tu ai să te desprinzi de mine, tremurând. Gura ta de culoarea piersicii va tremura în lumina palidă ca untul topit, şi-ai să întredeschizi buzele roşii, sorbind aerul pentru a-ţi înăbuşi cuvintele. Îmi voi împleti privirea cu a ta, şi te voi lăsa să te zbaţi acolo, în întunecimea ochilor mei, pentru a căuta adevărul frânt în pupila-mi dilatată. Şi-am să sorb din imaginea aceea a chipului tău contorsionat de chin, palid de neîncredere şi mânjit cu teamă la nesfârşit. Mă voi întreba ce gândeşti, voi râde, melancolic, şi-mi voi miji ochii pentru a te privi printre genele-mi negre, cu dorinţa arzătoare de a cotrobăi prin mintea ta aiurită, nonşalantă.
       - Nu mă iubeşti? mă vei întreba, răpus de durere, când în sfârşit îţi vei recontura glasul pierdut, uşor muiat în tremurul răguşit al temerii.
       - Poate că nu.
       Îţi voi zâmbi cu gingăşie, şi-mi voi strivi buzele palide de obrazul tău înmărmurit. Ai să răsufli, uşurat de căldura trupului meu, şi-ai să mă îmbrăţişezi cu toată candoarea unui îndrăgostit.
       - Te iubesc.
       Doar atât îmi vei şopti. Şi-mi va ajunge pe veci.
       Aş putea continua astfel la nesfârşit, aş putea fantezia orice în viitorul nostru, al tău, al meu, dar nu aş mai conteni să sfârşesc această absurditate. Îţi mulţumesc că exişti. Îţi mulţumesc că mă iubeşti şi că mă-mpresori cu dragostea ta, chiar şi fără a-ţi da seama. Îţi mulţumesc că m-ai făcut să te iubesc. Dar nu ştiu când o voi recunoaşte.

Cu drag,

D.

Paşte.

Paşte fericit! 

April

       - April...

       - Hmm?

       Vântul cald, pogorât asupra trupurilor celor două contururi întinse pe iarbă, încăleca suviţele-i brune de păr ce se odihneau, lacome de-atâta lumină, pe fruntea ei albă. Obrazul îi lucea, palid, în soare.

       - Da, ce e?

       Şoaptele reci, simple, prindeau căldură dulce, pătrunzătoare, în gura ei, între buzele-i rozalii.
       - Tu crezi...?

       - Ce să cred?

       Nerăbdarea i se citea în glasul de copilă.

       - Crezi în vise, April?

       - Da... nu. Nu ştiu. Ce-s alea vise, la urma urmei? Spune-mi, te rog, mai întâi! Tu ce spui de ele?

       - April, nu cred în vise. Nu ştiu ce sunt. În universul meu există doar realitate, o lume simplă, dezastruoasă şi mizeră...

       Îl privi, cu o urmă de dezgust în colţul gurii, reprimându-şi un oftat adânc.

       - O, mai taci! Realitatea ta... este deprimantă. Tu nu poţi fi cuprins de imaginaţie, tu nu-ţi făureşti aripi din argintul speranţelor.

       Dorea să continuie, să-l determine să se simtă ofensat prin purul adevăr. Dar tăcu.

       - Nu pot crede. Nu ştiu ce sunt visele, ce înseamnă ele, nu ştiu nimic despre natura lor lucitoare sau despre conturul lor palid, de neînţeles...

       - Nu ştiu nici eu. Poate că visul este cosmogonia unei seri. În fiecare noapte, cel care visează reîncepe lumea. Dar cred că am citit asta undeva... Nu-mi pot aminti nimic. Vreau doar să mă afund în linişte şi să mă armonizez cu universul. 

       - Vrei să tac, să te las? Vrei să plec?

       Îşi întoarse privirea către cer, căutând o dungă ce ar fi putut s-o înalţe de-acolo, din acele de un verde-smarald ale ierbii, să-i plimbe făptura prin univers şi să-i legene sufletul într-un sidef al eternului, luminându-i spiritul cu praful stelelor. Închise ochii şi inspiră adânc aerul diafan al razelor de soare ce i se revărsau pe chip. Erau reci, palide, dar purtau în sclipire o dorinţă nestăvilită de a readuce totul la viaţă.

       - April... suntem în aprilie. 

Credulă?

       Poate că m-am obişnuit să-ţi simt răsuflarea în ceafă. 

       Ştiu că nu mă pot dezlega de tine, eşti încrustat mult prea adânc în inima mea, ai pătruns mult prea tare în sufletul meu, m-ai sufocat de tot. 

       Şi m-ai făcut să te iubesc.

       Am înghiţit în sec şi te-am îmbrăţişat cu patimă. Fiecare părticică a trupului meu, fiecare atom îţi transmitea ceva, hotărât să te-mpresoare. Ce-aş fi putut să fac? Să mă-mpotrivesc? Ar fi durut mult prea tare să mă desprind de tine. Mi-ar fi ars pielea, spiritul... M-am lăsat învăluită, într-un aer diafan, fără noimă, mânat de fericirea clipei. Am gustat din fericire pentru a mia oară, dar nicicând nu mi s-a înfăţişat a fi mai dulce. 

Ce aş putea să fac, acum că m-ai părăsit, îmbătată, în singurătate? Am nevoie de tine.

Nul.

Am închis ochii şi am trecut mai departe. Dar sunt sigură că voi avea nevoie de tine. Curând...

Te iubesc.

Ironie

       Viaţa nu îţi oferă întotdeauna sprijin, nu îţi dă niciodată motive să te gândeşti la esenţa pură din care este creată cu adevărat. Dar cum ţi-ai putea îndulci sufletul dacă nu poţi gusta din amărăciunea lacrimilor venite de undeva din străfundurile efemerităţii? Suntem înfăptuiţi pentru a căuta ceea ce îngerii nu pot găsi. Suntem creionaţi pentru a afla fiecare mister ascuns în izvorul făuririi, pentru a ne asuma riscul pieirii şi trecerii în înalt. Trebuie să facem ceva cu viaţa noastră, fiecare în parte, să ne conformăm existenţa în funcţie de reguli, dar să le încălcăm de fiecare dată când se iveşte ocazia, pentru a trăi cu adevărat şi a înţelege şi descoperi mult mai departe de conturul trupului. 

       Puritatea cursului lin, înmuiat în sclipiri de cristal, al vieţii, poate fi spulberată doar printr-un singur gând, sau printr-un singur gest ori cuvânt. Cum putem fi, ca oameni înzestraţi cu o capacitate nemăsurată de a picta logica, atât de naivi uneori? Cum putem da cu piciorul fericirii, să-i întoarcem spatele adevărului şi să ne lăsăm pradă regretelor eterne şi morbidităţii veşnice?

       Greşim. Mult prea mult. De foarte multe ori la rând. Şi ne împresurăm de nostalgia unui moment trecut, unei şanse distruse pentru totdeauna. Poate ar trebui să ne luăm adio de la iertare. N-ar mai fi necesar să ne gândim la îmbrăţişarea dragostei. Totul e pierdut pentru noi, ăştia care ne-am schimbat întreg destinul printr-o vorbă aruncată la întâmplare. Dar poate avem motive, nu? Poate ne simţim neînţeleşi sau daţi la o parte. Oricum, soarta ne joacă feste. Şi putem descoperi puţină ironie în orice.

       Adică, ce ironic din partea mea să mă afund în astfel de chestiuţe neînsemnate, să mă-mbăt cu dulceaţa unor  clipe fără semnificaţie, să cred în ceva ce n-a avut sorţi de izbândă, nu?

Frânturi de nebunie

       Liz se trezi în mansardă, cu trupul arcuit uşor după liniile frânte ale băiatului pierdut în îmbrăţişarea ei. Era amorţită şi putea simţi fiecare particulă de praf, orice mic firicel ce-i atingea într-o disperare halucinantă tălpile fine şi pielea trandafirie.

       Îşi desfăcu genele lungi, ondulate precum bărcuţele negre ca abanosul, pierdute pe lacul albastru în noapte unduitoare. Le lăsă să tremure uşor deasupra întunericului privirii - lucirea panei corbului nu se putea compara cu ochii săi în lumina aurie a soarelui. Raze palide se scăldau în sideful gâtului ei, răsfirate în străluciri de diamant.

       Se retrase uşor de lângă Dănuţ şi îl simţi tresărind în splendoarea luminii revărsată prin fereastra largă cusută în tavan. Îşi lăsă privirea să se piardă în dansul ameţitor al fulgilor de praf înălţaţi în căldura mansardei, aşteptând în linişte un sunet.

       Totul în jur era tăcut. Niciun zgomot, nimic.

       Apoi îşi aminti : pianul! Era singura cale prin care putea cuprinde tăcerea în palmă, să o zdruncine cu putere. Avea să apese încetişor clapele albe, prăfuite, cu degetele-i lungi, osoase, apoi pe cele negre, împlântând astfel un cuţit cu lamă de oglindă în suflul tăcerii, ucigand liniştea cu acorduri cristaline înălţate în frăgezimea pereţilor pictaţi în nuanţe de gri obscur.

       Dar dacă îl trezeşte pe Dănuţ? Oh, Dănuţ, Dănuţ, băiatul cu ochi mari, luminoşi, de un albastru prăfuit. Băiatul ce-i dezmierdase sufletul distrus întreaga noapte, îmbrăţişându-i cu o înţelegere sfântă, cuprinsă de inocenţă, trupul zvelt, gâdilându-i urechile cu vocea-i răsfrântă într-o mie de tonuri conturate cu maturitate şi umplute cu dulceaţa copilăriei. Dănuţ, băiatul cu păr întunecat, ciufulit într-o manieră intenţionată şi uşor răsfirat pe fruntea-i albă, cu buze arcuite, lucind într-un rozaliu copilăros şi obraji veseli şi palizi. Dănuţ, băiatul cu mâini albe, palme fine şi picioare lungi. Dănuţ, băiatul ce în lumina globului de aur din mijlocul văzduhului leneş, strălucea asemeni unui zeu. Dănuţ, băiatul de cincisprezece ani ce se credea destul de mare încât să-i spună lui Liz că o iubeşte, încât să-i şoptească vorbe dulci, dintr-un univers poetic desprinse, căci Liz adoră poezia.

       Cum să tulbure somnul acestui înger fără aripi? Renunţă într-o clipă de gândire la ideea de a sparge liniştea ce ocrotea pleoapele închise ale băiatului. Se întinse pe spate cu ochii închişi, ascultându-i răsuflarea liniştită. 

       Frânturi de amintiri îi jubilau în minte, conturându-i imaginea a ceea ce se petrecuse cu o seară în urmă. Nu putea desluşi decât praful învăluit în ceaţă, nu putea simţi decât lacrimile adunate în cupa trandafirului obrajilor. Nu-şi putea da seama de ce plângea, de ce o durea sufletul. Apoi... apăruse Dănuţ.

       Nu mai ştia decât că se refugiase în braţele lui , îngenuncheaţi, amândoi, pe covorul vechi ce înfăţişa ghirlande palide în mijloc de văzduh. Îşi amintea că gustase din praful dulce din mansardă, şi că se lăsase învăluită de somn, pentru a se trezi aici, acum.

       Motivele scâncetelor de copil inocent, aflat în pofida disperării, a durerii, deveneau insipide, de nerecunoscut.

       Mintea îi era obosită, umblând alene, ca o nălucă, pe cărările unor amintiri ce parcă nu-i aparţineau întru totul.

       - Liz...

       Îşi ridică pleoapele, lăsând la vedere ochi negri, nerăbdători. Sprâncenele subţiri i se unduiră, frumos arcuite, iar respiraţia i se opri în piept.

       - Ieri seară a fost lună plină, Liz. Îţi aminteşti argintul acela adunat în cerc de cleştar, conturând gene lungi, lucitoare? Îţi aminteşti gustul lor? Liz...

       Dădu drumul aerului să se reverse din trupul său în valuri calde, destinzându-şi trăsăturile fine, unduitoare.

       - Erau stele. Multe. Palide. Da, aşa e. Ştiu foarte bine. Noaptea era neagră şi smălţuită cu stele palide. Aveau o frăgezime aproape adolescentină în clipocirile tainice ale văzduhului.

       Băiatul ridică palma uşor, trasând cu degetele subţiri conturul imaginar al acelor de-argint, răsfirate în imensitatea universului. Liz îi privi spectacolul de teatru făurit într-o demenţă ispititoare, cu o patimă uluitoare. Cărbunele ochilor săi nu vroia să piardă nicio mişcare a mâinii sale ce mânjea în neştire aerul cald al mansardei, străpungând cu braţul pânza de praf aşternută peste ei.

       - Dănuţ... crezi că se poate ajunge la stele doar ridicându-ţi palma spre cer? Crezi că le pot atinge? Aş vrea să le adun pe fiecare în parte şi să le presar pe vârful degetelor, să-mi pictez pleoapele cu-argintul lor şi-apoi să-mi făuresc propriul cer, desenând pe tavanul odăii întreaga galaxie. Oare aş putea?

       Liniştea se aşternu alene peste cele două trupuri  tinere întinse pe covorul vechi, iar soarele le contură bucăţi de aur pe frunte, revărsate apoi pe buclele umerilor, pentru a cădea la picioarele lor, mângâindu-le tălpile uşoare. Dănuţ îşi întoarse încet capul, aţintindu-şi privirea asupra firelor castanii de păr ce încadrau tâmplele ei palide, precum liniile frânte pe foaie albă. Îi văzu ochii scânteietori şi buzele trandafirii ce-i tremurau nerăbdătoare, căzând apoi pentru a-şi afunda privirea în sideful gâtului subţire, uşor înclinat.

       - Liz, poţi face orice. Le poţi gusta din lumina dulce, le poţi dezmierda, le poţi desprinde de pe cer şi aduna în palma ta, le poţi muta mai departe de lună sau mai aproape de noi, le poţi aduce pe pământ, le poţi agăţa în faţa casei ori chiar mi-ai putea îngădui să ţi le prind în păr...

       - Dar pot să zbor până la ele, să le învăţ să viseze?

       - Bineînţeles!

       Îşi întoarse privirea către chipul lui, privindu-l, amorţită de această irealitate fantasmagorică.

       - M-ai putea lua cu tine... îi propuse, timid. Am putea călători-mpreună prin infinitatea universului, să descoperim tainele lumii şi a creării sale...

       - Oh, dar eşti aşa ilar! Nu te-aş putea lua, Dănuţ! Tu eşti un înger fără aripi... nu ai cum să vii cu mine. Nu poţi zbura. Şi-atunci, vei cădea...

       - Bine, dar eu chiar înţeleg! Ai dreptate. Dar trebuie să-mi promiţi ceva, căci altfel nu te voi lăsa să pleci.

       Liz îşi plecă ochii, gândindu-se-ndelung.

       - Poate... despre ce e vorba?

       - Promite-mi! se-ncruntă Dănuţ.

       - Nu-ţi stă bine în postura de băiat serios, dragule!

       Râse uşor şi se ridică încet, rezemându-şi tâmpla în palmă. Îl privea nerăbdătoare, iar ochii-i negri îi umblau pe chipul înmărmurit, căutând urme ale inocenţei neseriozităţii ascunse sub masca aceea.

       - Deci, spune-mi! îl îndemnă.

       - Liz, promite-mi că vei duce cu tine inima mea acolo, sus, şi-o vei lăsa să strige de bucurie, înmuiată în beatitudine. Şi promite-mi că nu vei uita că aici, pe pământ, un băiat căruia nu i-ai îngăduit să te-nsoţească în înalt, te iubeşte cu tot conturul şi culoarea pură a inimii sale.

       Odaia se umplu cu totul de râsul ei dulce şi sincer. Mansarda era acum cufundată în lumina de culoarea caisei ce pătrundea prin ferestrele largi, încrustate-n tavanul înalt. Soarele pogora asupra lor o strălucire divină ce schiţa gura şi obrazul palid al copilei.

       - Dănuţ, mai pictează o dată, o singură dată, stelele! Vreau să mă-npresor cu nesăbuinţă şi să le-ating de-aici, să mă cunoască atunci când m-or simţi lângă ele.

       Băiatul o privea cu buzele întredeschise. Se porni într-o clipă a contura, absorbit de mâinile sale ce se mişcau, tainice, în aer. Se opri la sfârşit, contemplându-şi capodopera cu ochi mari, lucitori : stropi de-argint imaginari, pierduţi într-un imens vârtej al prafului mansardei.
       - Este... este mult mai frumos decât stelele cocoţate printre nori, decât dansul lor în miez de noapte, mai vioi decât clipocirile lor palide, mai scump decât glasul lor tainic, decât funiile lor prinse de lună prin raze-mpodobite cu lumină... Dănuţ, e cel mai încântător univers creat vreodată de mâini de muritor!
       - Ar trebui să mă fac pictor. Ar trebui să-mi fi asemeni unei muze, o sursă de inspiraţie. Ar trebui să-ţi pictez. Iubesc să creez pentru tine, Liz.
       - Da, cred, poate...
       Căuta în neştire în văzduhul conturat în praf, dinaintea sa.
       - Sunt toate constelaţiile strânse într-un buchet de cer limitat! Dar ce-i aici, o gaură neagră?
       Se aplecă deasupra lui şi-i cuprinse palma între degete, aşezând-o în aer, la-ntâmplare.
       - Liz, nu-mi amintesc să fi pictat o gaură neagră.
       - Atunci, nu-ţi cunoşti capodopera, dragule! Simţi? Chiar aici! O poţi simţi, Dănuţ? Te absoarbe complet în acest univers al prototipurilor de stele geniale. Puzderiile te învăluie apoi, creând un caleidoscop hipnotizant de culori şi lumini! O simţi, Dănuţ? Spune-mi, dragule, crezi că mă va absorbi şi pe mine, capturându-mi sufletul în etern? Crezi că mă va împiedica să mă întorc?
       - Nu, asta nu, căci nu-i voi îngădui! Liz, o voi şterge de pe cer, o voi face să dispară, dacă aşa vrei.
       - Nu, las-o să trăiască! Ia-i dat viaţă, ai făurit-o cu palmele tale de zeu, şi-acum vrei să-ţi ingropi opera? Voi avea grijă, îţi promit, doar nu te lega vreodată de ea. Face parte din universul tău, al meu, al nostru, Dănuţ!
       Ochii i se aprinseră de fericire, scânteind precum cerul în miez de noapte. Văzând-o pe Liz că vorbea cu atâta patimă despre imaginea a ceea ce făurise el, mânjind aerul cu o bucată de întuneric cosmic, îmboboci în sufletul său un strop de fericire pură, ce avea să se desfacă într-o explozie de floricele albe, asemeni unor bulgăraşi dulci. 
       - Praful ne-a impresurat cu totul...
       - Da, aşa e. Crezi că ar trebui să plecăm, Dănuţ?
       - Ce? Nu, nu. Sunt singurele momente care contează în această clipă, un amalgam de sentimente pure mi s-au infiripat în inimă cât am stat cu tine, Liz... 
       - Eu cred că trebuie să plecăm. Nu ne putem petrece restul vieţii ascunşi în mansardă.
       - Liz, de ce vrei tu să risipeşti acest vis angelic?
       Copila îşi ridică trupul de lângă al lui, înălţându-se uşor. Călcă apăsat pe covorul cu ghirlande. Se opri când glasul lui străpunse liniştea :
       - Liz...
       - Da?
       - Încă nu mi-ai promis...
       - Dănuţ! Nu ai încredere în mine? îl întrebă, aplecându-se şi cuprinzându-i faţa în palme.
       - Ba da.
       Îi surâse neştiutor, fără a-i înţelege expresia ce i se contură pe chip. Apoi o privi întorcându-se pe călcâie şi desprinzându-se de-acel loc, de universul lor, de el.