Frânturi de nebunie

       Liz se trezi în mansardă, cu trupul arcuit uşor după liniile frânte ale băiatului pierdut în îmbrăţişarea ei. Era amorţită şi putea simţi fiecare particulă de praf, orice mic firicel ce-i atingea într-o disperare halucinantă tălpile fine şi pielea trandafirie.

       Îşi desfăcu genele lungi, ondulate precum bărcuţele negre ca abanosul, pierdute pe lacul albastru în noapte unduitoare. Le lăsă să tremure uşor deasupra întunericului privirii - lucirea panei corbului nu se putea compara cu ochii săi în lumina aurie a soarelui. Raze palide se scăldau în sideful gâtului ei, răsfirate în străluciri de diamant.

       Se retrase uşor de lângă Dănuţ şi îl simţi tresărind în splendoarea luminii revărsată prin fereastra largă cusută în tavan. Îşi lăsă privirea să se piardă în dansul ameţitor al fulgilor de praf înălţaţi în căldura mansardei, aşteptând în linişte un sunet.

       Totul în jur era tăcut. Niciun zgomot, nimic.

       Apoi îşi aminti : pianul! Era singura cale prin care putea cuprinde tăcerea în palmă, să o zdruncine cu putere. Avea să apese încetişor clapele albe, prăfuite, cu degetele-i lungi, osoase, apoi pe cele negre, împlântând astfel un cuţit cu lamă de oglindă în suflul tăcerii, ucigand liniştea cu acorduri cristaline înălţate în frăgezimea pereţilor pictaţi în nuanţe de gri obscur.

       Dar dacă îl trezeşte pe Dănuţ? Oh, Dănuţ, Dănuţ, băiatul cu ochi mari, luminoşi, de un albastru prăfuit. Băiatul ce-i dezmierdase sufletul distrus întreaga noapte, îmbrăţişându-i cu o înţelegere sfântă, cuprinsă de inocenţă, trupul zvelt, gâdilându-i urechile cu vocea-i răsfrântă într-o mie de tonuri conturate cu maturitate şi umplute cu dulceaţa copilăriei. Dănuţ, băiatul cu păr întunecat, ciufulit într-o manieră intenţionată şi uşor răsfirat pe fruntea-i albă, cu buze arcuite, lucind într-un rozaliu copilăros şi obraji veseli şi palizi. Dănuţ, băiatul cu mâini albe, palme fine şi picioare lungi. Dănuţ, băiatul ce în lumina globului de aur din mijlocul văzduhului leneş, strălucea asemeni unui zeu. Dănuţ, băiatul de cincisprezece ani ce se credea destul de mare încât să-i spună lui Liz că o iubeşte, încât să-i şoptească vorbe dulci, dintr-un univers poetic desprinse, căci Liz adoră poezia.

       Cum să tulbure somnul acestui înger fără aripi? Renunţă într-o clipă de gândire la ideea de a sparge liniştea ce ocrotea pleoapele închise ale băiatului. Se întinse pe spate cu ochii închişi, ascultându-i răsuflarea liniştită. 

       Frânturi de amintiri îi jubilau în minte, conturându-i imaginea a ceea ce se petrecuse cu o seară în urmă. Nu putea desluşi decât praful învăluit în ceaţă, nu putea simţi decât lacrimile adunate în cupa trandafirului obrajilor. Nu-şi putea da seama de ce plângea, de ce o durea sufletul. Apoi... apăruse Dănuţ.

       Nu mai ştia decât că se refugiase în braţele lui , îngenuncheaţi, amândoi, pe covorul vechi ce înfăţişa ghirlande palide în mijloc de văzduh. Îşi amintea că gustase din praful dulce din mansardă, şi că se lăsase învăluită de somn, pentru a se trezi aici, acum.

       Motivele scâncetelor de copil inocent, aflat în pofida disperării, a durerii, deveneau insipide, de nerecunoscut.

       Mintea îi era obosită, umblând alene, ca o nălucă, pe cărările unor amintiri ce parcă nu-i aparţineau întru totul.

       - Liz...

       Îşi ridică pleoapele, lăsând la vedere ochi negri, nerăbdători. Sprâncenele subţiri i se unduiră, frumos arcuite, iar respiraţia i se opri în piept.

       - Ieri seară a fost lună plină, Liz. Îţi aminteşti argintul acela adunat în cerc de cleştar, conturând gene lungi, lucitoare? Îţi aminteşti gustul lor? Liz...

       Dădu drumul aerului să se reverse din trupul său în valuri calde, destinzându-şi trăsăturile fine, unduitoare.

       - Erau stele. Multe. Palide. Da, aşa e. Ştiu foarte bine. Noaptea era neagră şi smălţuită cu stele palide. Aveau o frăgezime aproape adolescentină în clipocirile tainice ale văzduhului.

       Băiatul ridică palma uşor, trasând cu degetele subţiri conturul imaginar al acelor de-argint, răsfirate în imensitatea universului. Liz îi privi spectacolul de teatru făurit într-o demenţă ispititoare, cu o patimă uluitoare. Cărbunele ochilor săi nu vroia să piardă nicio mişcare a mâinii sale ce mânjea în neştire aerul cald al mansardei, străpungând cu braţul pânza de praf aşternută peste ei.

       - Dănuţ... crezi că se poate ajunge la stele doar ridicându-ţi palma spre cer? Crezi că le pot atinge? Aş vrea să le adun pe fiecare în parte şi să le presar pe vârful degetelor, să-mi pictez pleoapele cu-argintul lor şi-apoi să-mi făuresc propriul cer, desenând pe tavanul odăii întreaga galaxie. Oare aş putea?

       Liniştea se aşternu alene peste cele două trupuri  tinere întinse pe covorul vechi, iar soarele le contură bucăţi de aur pe frunte, revărsate apoi pe buclele umerilor, pentru a cădea la picioarele lor, mângâindu-le tălpile uşoare. Dănuţ îşi întoarse încet capul, aţintindu-şi privirea asupra firelor castanii de păr ce încadrau tâmplele ei palide, precum liniile frânte pe foaie albă. Îi văzu ochii scânteietori şi buzele trandafirii ce-i tremurau nerăbdătoare, căzând apoi pentru a-şi afunda privirea în sideful gâtului subţire, uşor înclinat.

       - Liz, poţi face orice. Le poţi gusta din lumina dulce, le poţi dezmierda, le poţi desprinde de pe cer şi aduna în palma ta, le poţi muta mai departe de lună sau mai aproape de noi, le poţi aduce pe pământ, le poţi agăţa în faţa casei ori chiar mi-ai putea îngădui să ţi le prind în păr...

       - Dar pot să zbor până la ele, să le învăţ să viseze?

       - Bineînţeles!

       Îşi întoarse privirea către chipul lui, privindu-l, amorţită de această irealitate fantasmagorică.

       - M-ai putea lua cu tine... îi propuse, timid. Am putea călători-mpreună prin infinitatea universului, să descoperim tainele lumii şi a creării sale...

       - Oh, dar eşti aşa ilar! Nu te-aş putea lua, Dănuţ! Tu eşti un înger fără aripi... nu ai cum să vii cu mine. Nu poţi zbura. Şi-atunci, vei cădea...

       - Bine, dar eu chiar înţeleg! Ai dreptate. Dar trebuie să-mi promiţi ceva, căci altfel nu te voi lăsa să pleci.

       Liz îşi plecă ochii, gândindu-se-ndelung.

       - Poate... despre ce e vorba?

       - Promite-mi! se-ncruntă Dănuţ.

       - Nu-ţi stă bine în postura de băiat serios, dragule!

       Râse uşor şi se ridică încet, rezemându-şi tâmpla în palmă. Îl privea nerăbdătoare, iar ochii-i negri îi umblau pe chipul înmărmurit, căutând urme ale inocenţei neseriozităţii ascunse sub masca aceea.

       - Deci, spune-mi! îl îndemnă.

       - Liz, promite-mi că vei duce cu tine inima mea acolo, sus, şi-o vei lăsa să strige de bucurie, înmuiată în beatitudine. Şi promite-mi că nu vei uita că aici, pe pământ, un băiat căruia nu i-ai îngăduit să te-nsoţească în înalt, te iubeşte cu tot conturul şi culoarea pură a inimii sale.

       Odaia se umplu cu totul de râsul ei dulce şi sincer. Mansarda era acum cufundată în lumina de culoarea caisei ce pătrundea prin ferestrele largi, încrustate-n tavanul înalt. Soarele pogora asupra lor o strălucire divină ce schiţa gura şi obrazul palid al copilei.

       - Dănuţ, mai pictează o dată, o singură dată, stelele! Vreau să mă-npresor cu nesăbuinţă şi să le-ating de-aici, să mă cunoască atunci când m-or simţi lângă ele.

       Băiatul o privea cu buzele întredeschise. Se porni într-o clipă a contura, absorbit de mâinile sale ce se mişcau, tainice, în aer. Se opri la sfârşit, contemplându-şi capodopera cu ochi mari, lucitori : stropi de-argint imaginari, pierduţi într-un imens vârtej al prafului mansardei.
       - Este... este mult mai frumos decât stelele cocoţate printre nori, decât dansul lor în miez de noapte, mai vioi decât clipocirile lor palide, mai scump decât glasul lor tainic, decât funiile lor prinse de lună prin raze-mpodobite cu lumină... Dănuţ, e cel mai încântător univers creat vreodată de mâini de muritor!
       - Ar trebui să mă fac pictor. Ar trebui să-mi fi asemeni unei muze, o sursă de inspiraţie. Ar trebui să-ţi pictez. Iubesc să creez pentru tine, Liz.
       - Da, cred, poate...
       Căuta în neştire în văzduhul conturat în praf, dinaintea sa.
       - Sunt toate constelaţiile strânse într-un buchet de cer limitat! Dar ce-i aici, o gaură neagră?
       Se aplecă deasupra lui şi-i cuprinse palma între degete, aşezând-o în aer, la-ntâmplare.
       - Liz, nu-mi amintesc să fi pictat o gaură neagră.
       - Atunci, nu-ţi cunoşti capodopera, dragule! Simţi? Chiar aici! O poţi simţi, Dănuţ? Te absoarbe complet în acest univers al prototipurilor de stele geniale. Puzderiile te învăluie apoi, creând un caleidoscop hipnotizant de culori şi lumini! O simţi, Dănuţ? Spune-mi, dragule, crezi că mă va absorbi şi pe mine, capturându-mi sufletul în etern? Crezi că mă va împiedica să mă întorc?
       - Nu, asta nu, căci nu-i voi îngădui! Liz, o voi şterge de pe cer, o voi face să dispară, dacă aşa vrei.
       - Nu, las-o să trăiască! Ia-i dat viaţă, ai făurit-o cu palmele tale de zeu, şi-acum vrei să-ţi ingropi opera? Voi avea grijă, îţi promit, doar nu te lega vreodată de ea. Face parte din universul tău, al meu, al nostru, Dănuţ!
       Ochii i se aprinseră de fericire, scânteind precum cerul în miez de noapte. Văzând-o pe Liz că vorbea cu atâta patimă despre imaginea a ceea ce făurise el, mânjind aerul cu o bucată de întuneric cosmic, îmboboci în sufletul său un strop de fericire pură, ce avea să se desfacă într-o explozie de floricele albe, asemeni unor bulgăraşi dulci. 
       - Praful ne-a impresurat cu totul...
       - Da, aşa e. Crezi că ar trebui să plecăm, Dănuţ?
       - Ce? Nu, nu. Sunt singurele momente care contează în această clipă, un amalgam de sentimente pure mi s-au infiripat în inimă cât am stat cu tine, Liz... 
       - Eu cred că trebuie să plecăm. Nu ne putem petrece restul vieţii ascunşi în mansardă.
       - Liz, de ce vrei tu să risipeşti acest vis angelic?
       Copila îşi ridică trupul de lângă al lui, înălţându-se uşor. Călcă apăsat pe covorul cu ghirlande. Se opri când glasul lui străpunse liniştea :
       - Liz...
       - Da?
       - Încă nu mi-ai promis...
       - Dănuţ! Nu ai încredere în mine? îl întrebă, aplecându-se şi cuprinzându-i faţa în palme.
       - Ba da.
       Îi surâse neştiutor, fără a-i înţelege expresia ce i se contură pe chip. Apoi o privi întorcându-se pe călcâie şi desprinzându-se de-acel loc, de universul lor, de el.