- April...
- Hmm?
Vântul cald, pogorât asupra trupurilor celor două contururi întinse pe iarbă, încăleca suviţele-i brune de păr ce se odihneau, lacome de-atâta lumină, pe fruntea ei albă. Obrazul îi lucea, palid, în soare.
- Da, ce e?
Şoaptele reci, simple, prindeau căldură dulce, pătrunzătoare, în gura ei, între buzele-i rozalii.- Tu crezi...?
- Ce să cred?
Nerăbdarea i se citea în glasul de copilă.
- Crezi în vise, April?
- Da... nu. Nu ştiu. Ce-s alea vise, la urma urmei? Spune-mi, te rog, mai întâi! Tu ce spui de ele?
- April, nu cred în vise. Nu ştiu ce sunt. În universul meu există doar realitate, o lume simplă, dezastruoasă şi mizeră...
Îl privi, cu o urmă de dezgust în colţul gurii, reprimându-şi un oftat adânc.
- O, mai taci! Realitatea ta... este deprimantă. Tu nu poţi fi cuprins de imaginaţie, tu nu-ţi făureşti aripi din argintul speranţelor. Dorea să continuie, să-l determine să se simtă ofensat prin purul adevăr. Dar tăcu.
- Nu pot crede. Nu ştiu ce sunt visele, ce înseamnă ele, nu ştiu nimic despre natura lor lucitoare sau despre conturul lor palid, de neînţeles...
- Nu ştiu nici eu. Poate că visul este cosmogonia unei seri. În fiecare noapte, cel care visează reîncepe lumea. Dar cred că am citit asta undeva... Nu-mi pot aminti nimic. Vreau doar să mă afund în linişte şi să mă armonizez cu universul.
- Vrei să tac, să te las? Vrei să plec?
Îşi întoarse privirea către cer, căutând o dungă ce ar fi putut s-o înalţe de-acolo, din acele de un verde-smarald ale ierbii, să-i plimbe făptura prin univers şi să-i legene sufletul într-un sidef al eternului, luminându-i spiritul cu praful stelelor. Închise ochii şi inspiră adânc aerul diafan al razelor de soare ce i se revărsau pe chip. Erau reci, palide, dar purtau în sclipire o dorinţă nestăvilită de a readuce totul la viaţă.
- April... suntem în aprilie.
