Te rog, nu!
Lasă-mă, permite-mi să mă desprind de-această lume neîndurătoare, permite-mi să mă pierd în abisul necunoscutului. Ai mai făcut-o şi-nainte, de ce ar fi acum altfel?
Te rog, scuteşte-mă de-această zi, fă-mă să n-o trăiesc, îngăduie-mi să mă ascund, ori de nu, ucide-mă!
Nu pot, pur şi simplu nu pot să trăiesc asta, sunt sătulă, obosită, secată. Aş vrea... nu ştiu. Nu sunt conştientă de ce vreau şi ce nu. Tot ce ştiu e că trebuie să mă regăsesc acolo unde nu mă poate afla nimeni, să nu fiu rănită, sau să nu mă rănesc singură, inconştient, îngropată în gânduri tainice, de neînţeles pentru sufletul meu inocent.
Şi ştiu că va durea când îţi voi surprinde privirea veselă, ştiu că zâmbetul tău ironic îmi va străpunge inima, înveninând-o.
Uită-mi existenţa pentru o zi, nu am nevoie de nimic.
Vreau doar să trăiesc în tăinicie. Să mă învelesc cu ea, să-mi legăn trupul în patul candoarei tristeţii, în odaia presupusului incoerent.
Şi nu ştiu dacă voi reuşi.
~ Oare mă vei ucide în încercarea ta nestăvilită de a mă înlătura? ~
