Văzduhul se-nălţa, neştiutor, până departe, într-un negru strălucitor, asemeni panei de corb. Se rătăcise într-o imensitate infinită, căutând culoare în întuneric. Era precum o glorioasă distrugere neagră, ce-l pierduse deasupra atingerii efemere a pierzaniei în absolut. Era orb, nu afla niciunde nimic în bezna nopţii răcoroase de primăvară.
Brusc, ochiul de-argint fără de gene al lunii se deschise, înconjurat de o splendoare lucitoare a măreţiei razelor ce-mprăştiau sclipiri dulci, înfipte-n oglinda ce se-ntindea jos. Pe boltă îmboboceau, una câte una, cupe de floare de platină muiate într-o rouă măruntă de lumină. Noaptea era de-acum infinită şi smălţuită cu stele strălucitoare.
Şi privind în jos, văzduhul descoperi creionată o dungă de albastru fraged de primăvară, contopindu-se într-un haos dezastruos de mărgăritar. Căci noaptea împărţea de-acum cerul cu o bucată de zi, probabil uitată de vreun pictor neştiutor acolo, în înălţimi.
Se oglindi în sideful mării ce se-ntindea, pură, pe pământ, zărind şi pata deschisă de culoare. Privi luna. Era spectaculoasă între picăturile de întuneric topit. Avea ochiul aţintit asupra tabloului de jos, pieptănându-şi buclele de copilă în oglinda de cristal. Îşi lăsă razele să se reverse asupra mării, căci dorea cu-atâta patimă să o poată simţi mângâindu-i picioarele goale... Bucăţile de lumină încălecau precum cavalerii medievali valurile înspumate, alburii pe margina ca şi caii din basme, luminând uşor brocartul cusut cu fir şi înflorit cu diamante, sau mai bine spus o catifea de pe ale cărei rostogoliri se deşirau perle, formând şirag spasmodic de mărgele întinderii nesfârşite de apă.
Valurile ajungeau la poalele stâncilor înfipte în nisip ce împrejmuiau malul, zdrobindu-se de dinţii lor de argint, pierzându-şi coamele în explozia aceasta a beatitudinii. Cele din depărtare se mişcau sub jocurile scânteierilor din înalt, colorându-se pe margini în albastrul cu licăriri aspre al oţelului.
Marea se înfăţişa acum ca o gigantică scenă de teatru unde, strânse la un loc, toate pasiunile nemuritoare se agitau, cuprinse într-o existenţă excepţională, de geniu.
Se lovea nestingherită de nisipul auriu, rece şi melancolic, sub candelabrul palid al cerului, împrăştiindu-i grăunţele fine, ducându-le în larg, cu ea.
Şi în această banalitate a peisajului selenar, surprinse într-o mie de idei, apa ştergea urmele de tălpi încrustate în aurul nisipului ale muritorilor îndrăgostiţi, ce se plimbau, tainici şi neştiutori, sub argintul dulce al clarului de lună.
