Poate că m-am obişnuit să-ţi simt răsuflarea în ceafă.
Ştiu că nu mă pot dezlega de tine, eşti încrustat mult prea adânc în inima mea, ai pătruns mult prea tare în sufletul meu, m-ai sufocat de tot.
Şi m-ai făcut să te iubesc.
Am înghiţit în sec şi te-am îmbrăţişat cu patimă. Fiecare părticică a trupului meu, fiecare atom îţi transmitea ceva, hotărât să te-mpresoare. Ce-aş fi putut să fac? Să mă-mpotrivesc? Ar fi durut mult prea tare să mă desprind de tine. Mi-ar fi ars pielea, spiritul... M-am lăsat învăluită, într-un aer diafan, fără noimă, mânat de fericirea clipei. Am gustat din fericire pentru a mia oară, dar nicicând nu mi s-a înfăţişat a fi mai dulce.
Ce aş putea să fac, acum că m-ai părăsit, îmbătată, în singurătate? Am nevoie de tine.
