Viaţa nu îţi oferă întotdeauna sprijin, nu îţi dă niciodată motive să te gândeşti la esenţa pură din care este creată cu adevărat. Dar cum ţi-ai putea îndulci sufletul dacă nu poţi gusta din amărăciunea lacrimilor venite de undeva din străfundurile efemerităţii? Suntem înfăptuiţi pentru a căuta ceea ce îngerii nu pot găsi. Suntem creionaţi pentru a afla fiecare mister ascuns în izvorul făuririi, pentru a ne asuma riscul pieirii şi trecerii în înalt. Trebuie să facem ceva cu viaţa noastră, fiecare în parte, să ne conformăm existenţa în funcţie de reguli, dar să le încălcăm de fiecare dată când se iveşte ocazia, pentru a trăi cu adevărat şi a înţelege şi descoperi mult mai departe de conturul trupului.
Puritatea cursului lin, înmuiat în sclipiri de cristal, al vieţii, poate fi spulberată doar printr-un singur gând, sau printr-un singur gest ori cuvânt. Cum putem fi, ca oameni înzestraţi cu o capacitate nemăsurată de a picta logica, atât de naivi uneori? Cum putem da cu piciorul fericirii, să-i întoarcem spatele adevărului şi să ne lăsăm pradă regretelor eterne şi morbidităţii veşnice?
Greşim. Mult prea mult. De foarte multe ori la rând. Şi ne împresurăm de nostalgia unui moment trecut, unei şanse distruse pentru totdeauna. Poate ar trebui să ne luăm adio de la iertare. N-ar mai fi necesar să ne gândim la îmbrăţişarea dragostei. Totul e pierdut pentru noi, ăştia care ne-am schimbat întreg destinul printr-o vorbă aruncată la întâmplare. Dar poate avem motive, nu? Poate ne simţim neînţeleşi sau daţi la o parte. Oricum, soarta ne joacă feste. Şi putem descoperi puţină ironie în orice.
Adică, ce ironic din partea mea să mă afund în astfel de chestiuţe neînsemnate, să mă-mbăt cu dulceaţa unor clipe fără semnificaţie, să cred în ceva ce n-a avut sorţi de izbândă, nu?
