Ah, ce viaţă! Lăsaţi-mă să mor, vă rog! Nu mă mai ţineţi captivă în această eternitate sublimă a durerii! Ucigaşilor! Vă acuz pe voi, pe voi toţi, pentru tot răul din lume! De ce m-aţi învăţat ce e ura? Puteam să-mi continui existenţa neînţeleasă, aş fi putut să trec neobservată şi fără a cunoaşte acest sentiment fulgerător. M-aţi otrăvit, mi-aţi înveninat sângele şi trupul, lăsându-mă să mă îmbib cu mizeria urii. Nu, nu sunteţi filantropi, doar vă daţi drept ceea ce nu sunteţi! Mi-aţi înăbuşit suflul, şi mi-aţi cleptomanizat spiritul! Oh, adio, lume nebună! Nu vă pot citi, nu-mi sunteţi dragi! Mă voi refugia undeva unde n-are să vi se îngăduie să mă găsiţi, voi strânge la piept dragostea, şi voi încolţi ura ce m-aţi învăţat-o undeva în adâncul sufletului meu, n-am s-o mai las să iasă la iveală nicicând. Am să mă desprind de voi!
