- Îmi pare rău că a trebuit să învăţ ce înseamnă dragostea în braţele tale egoiste. Nu mai am nevoie de tine, nu, absolut deloc! Te-am înlocuit de-acum. Nu mai însemni nimic din ceea ce-nsemnai înainte, nu te-ai mai conturat în visele mele nicicând, şi mi-am desprins trupul şi mintea de imaginea ta din fiecare dimineaţă. Acum el contează. Nu tu. Tu, tu doar ai trecut. Ai fost un simplu capitol al vieţii mele a cărui încheiere s-a înfiripat cum nu se poate mai perfect pentru inima mea debusolată. "Te duci la el acum, nu? Eu nu mai contez, aşa-i?". Da, ai dreptate, scumpule. Iubirea mea s-a stins odată ce s-a reaprins a ta. Degeaba-ncerci să mă învălui cu parfumul dragostei tale - sunt imună, dragule. Ştii, când aveam nevoie de tine, când aveam nevoie să-ţi sorb şoaptele dulci, ei bine, atunci n-ai pus niciodată astfel de întrebări, atunci nu creionai atâtea slove lucind a divin şi mirosind a puritate, atunci nu mă iubeai, nu-ţi păsa de mine... Acum, el e tot ce contează. Nu mă privi aşa, căci ochii tăi - albastrul ăla prăfuit - nu mă mai înmoaie, culoarea aceea adâncă nu-mi mai străbate trăsăturile, sălbăticindu-mi gesturile. Nu-ţi va fi greu, crede-mă! Sentimentele tale nu sunt nici pe de parte atât de amplificate precum sentimentele mele de atunci, nu conturează nici măcar ecoul durerii pe care o suportam zi de zi. Câteodată mă întreb cum de-oi fi supravieţuit. Am avut intenţii sinucigaşe. Le cunoşti, pe toate le ştii. Doar tu ai fost cel care m-a trezit la realitate; de fiecare dată erai firul argintat de aţă de care mă agăţam, doar pentru a te mai vedea o dată şi încă o dată şi încă o dată trăiam. Dar acum... Acum, dragul meu, trăiesc pentru altcineva. Pentru el, scumpule! El mi-a cerşit inima când încă nici nu eram conştientă c-o recuperasem de la tine! Mi-a fost teamă să-l iubesc, dar i-am dat-o, i-am oferit-o întreagă. Şi m-a vindecat complet, înţelegi? Mi-a sorbit fiecare cheag de sânge şi l-a înghiţit, impregnându-mă de el. M-a ascultat când îi vorbeam de tine şi mi-a îmbrăţişat cu patimă fiecare fărâmă de viaţă ce se scurgea din trupul meu. Iar acum, cu toate speranţele, iluziile şi visurile mele adunate în palma lui mi-a redat sufletul, m-a acceptat spre a mă ocroti. De asta îl iubesc, de asta!
- Te rog, ascultă-mă, nu-nţelegi? Dacă ar fi să-ţi pierd iubirea, mi-aş pierde făptura-ntreagă. M-aş afunda undeva în nulitate, m-aş pierde în neştire şi aş zăbovi în agonie... Te implor, nu te desprinde de spiritul meu! Stai aici, lângă mine, pentru vecie! Am nevoie de dragostea ta...
- De ce? De ce, dragule? Spune-mi, de ce ai nevoie de iubirea mea? Pentru a o terfeli, pentru a-ţi bate joc smulgându-mi dorinţele?
- Nu, nu, n-aş face asta... Te rog, nu mă părăsi aşa, acum când am înţeles totul...
- Dar tu eşti cel care pleacă, naivule! Eu rămân aici, prinsă-n trecutul tău. Haide, nu fi inundat de cleptomanie, şi îngăduie-mi să trăiesc fără conturul tău aici. Doar pleacă, nu privi în urmă! Mă vei uita. E doar un capriciu de-al tău, ştiu asta. Nu mă voi mai încrede în simplitatea vorbelor tale.
- Dar trebuie! Trebuie să realizezi, să înţelegi, să-ţi dai seama cât te iubesc!
- Şi dacă n-am s-o fac? Dacă n-am să te cred? Ce vei face atunci, ăă?
Zăbovi, împletindu-şi văzul cu iluzia unei iubiri ascunse undeva în străfundurile sufletului. El era absolut convins că putea descoperi undeva pe chipul ei mascat de nonşalanţă urmele unor speranţe argintate, firimituri de zâmbete calde pe care le păstra în ea la auzul cuvintelor lui. Trebuia doar să-i cuprindă faţa în palme, să îi scoată acea mască din porţelan, cu reflexe marmoratice, şi să-i împlânte în inimă dragostea. Dar nu avea curajul. Ezita. Întregul trup îi tremura, neştiutor, iar pieptul i se agita spasmodic, bubuind. Îi zări conturul ochilor negri, sfidători, şi încercă să găsească creionul blândeţii ce înconjura pupila ei dilatată de obicei, dar nu află decât hotărâre în ei. Schiţă un zâmbet muiat în oboseală şi îşi lăsă privirea albastră să alunece pe obrazul ei palid şi să zăbovească în colţul drept al gurii de culoarea căpşunii. Spiritul i se cutremură şi îşi împleti apoi privirea în păru-i castaniu, căutând conturul buclelor ce-i atârnau pe umăr, mirosind a dulce. Îşi amintea clar acel miros. Mirosul sidefului în care gâtul ei era scăldat... Iubea acea aromă atât de pătrunzătoare. Pictă în trandafiriu dârele proaspete ale parfumului ce-i mânjeau gâtul, aburul nevăzut ce se răspândea, împlântându-i-se în răsuflare şi înnebunindu-l, înecându-l în hipnoză. Era pierdut, nu se mai regăsea pe sine, cuprins de iluciditate. Când vorbi, glasul îi tremura, sacadat :
- Lumea, fără tine, ar fi lipsită de culoare. Ce sens ar mai avea viaţa? La ce-ar mai folosi să mă trezesc în fiecare dimineaţă, ştiind că nu mă pot gândi la tine, ştiind că nu te-am putut visa pentru că m-ai alungat, ştiind că nu mai pot avea iluzia unei dimineţi perfecte, ca altădată? N-aş trăi decât cu portretul tău dulce de astăzi - ziua în care te rupi de mine, te desprinzi - aş avea imaginea aceasta perfectă a trupului tău încrustată-n minte... Dar la ce bun, dacă nu-ţi voi afla spiritul oriunde merg, pentru a-mi lumina drumul cu strălucirea acestui zâmbet cuprins de beatitudine al tău, pentru a te refugia în braţele mele ce tânjesc, însetate, după împreunarea mâinilor noastre într-o îmbrăţişare nevinovat de ispititoare? Să nu mai pot sorbi din aceste-mbrăţişări? Să nu-ţi mai pot asculta glasul scump, fără a preţui cuvintele, mânat doar de dorinţa de a te auzi? Să nu mă mai pierd în adâncimea privirii tale? Să nu mă mai gândesc zi de zi cum ar fi dacă m-aş lăsa în voia acestor sentimente puternice, dacă nu mi-aş mai controla gesturile şi vorbele? Atunci, ce sens ar mai avea să trăiesc? Îngăduie-mi să ştiu, te implor...
- Cui îi pasă de rost? Când a avut viaţa sens, dragule? Vei trece peste, curând. Mă vei lăsa aici, te vei îndepărta şi vei înceta din a mai privi vreodată în urmă. Nu vei mai avea de ce sa cauţi în trecut, să-l răstălmăceşti, când te vei găsi în viitor, acolo, fără mine...
- Opreşte-te! De ce insişti să mă îndepărtezi, de ce?
Ea făcu ochii mari şi îi evită privirea pătrunzătoare. Acei ochi albaştri ai lui nu mai aveau aceeaşi substanţă îndulcită ca mai înainte, când se contopeau cu întunecimea ei, dar probabil ar fi sensibilizat-o şi ar fi împiedicat-o să termine totul acum. Nu putea spune că nu îi părea rău. O durea, îşi simţea sufletul despicându-i-se în bucăţi argintate, dar era înmuiată într-o stare de bine, de siguranţă. Era ceea ce trebuia să facă. Îl privi, zăbovind asupra genelor sale ondulate, a buzelor lui palide ce tremurau, având reflexe zbuciumate de culoarea piersicii ; pielea lui contrasta puternic cu acel ciocolatiu al părului uşor ciufulit. Îi cercetă umerii uşor aplecaţi şi mâinile leneşe legănându-i-se pe lângă corp. Iubea acele trăsături dezordonate. Le cunoştea pe de rost. Dar nu mai avea nevoie de ele, urma să le uite.
- Sentimentele mele s-au stins... Iar acum, acum îl iubesc pe el, nu pe tine. Îmi pare rău.Tot ce vreau e să-ţi continui viaţa, drumul, să mergi pe calea ta, uitând de mine.
- Nu te-aş putea uita nici dacă m-aş obosi să mă străduiesc. Te iubesc prea mult. Eşti întipărită în inima mea, tresar când îţi aud numele, te zăresc în orice persoană când umblu în neştire pe străzi în speranţa că te voi întâlni din întâmplare, mă umplu de fericire şi surâd necondiţionat când te găsesc...
- Atunci, treci peste mine! Păstrează-mă în amintirile tale, dacă asta-ţi doreşti, dar încetează să te mai gândeşti la fiinţa mea. Nu te iubesc! Îl iubesc pe el, doar pe el! Am nevoie doar de dragostea lui, iubirea mea îi este cedată. Nu mai pot simţi nimic pentru tine. Asta este tot ce am avut de spus şi îmi pare, sincer, rău...
El îi cercetă fiecare trăsătură a chipului cu atenţie şi simţi cum îl înţeapă ochii şi cum inima i se agită dureros în piept. Simţea că era timpul să renunţe, acum când încă mai avea un strop de mândrie pe buze. Nu vroia să fie umilit, dar i se sfărâmase ceva în el ; era incapabil să mai gândească, nu făcea decât să stea acolo ţeapăn, privind surâsul ei încărcat de tristeţe. El era la capătul puterilor, avea întreaga viaţă ce se scurgea anormal prin venele lui secată, obosită. Nu mai era legat de fiinţă, ci de spirit, nu simţea decât durerea ce îi rodea fiecare atom al trupului, încălzindu-i celulele şi învăluindu-le în agonie. Nu mai simţise până atunci ceva atât de profund, totul era ca o spulberare frântă într-un amalgam de cuvinte nerostite. Aproape fără să realizeze, necontrolându-şi glasul, şopti, pierit :
- El te iubeşte?
Liniştea se aşternu peste gândurile ei, blocându-i-le. Nu se aşteptase s-o întrebe aşa ceva, şi nu se simţea în stare să-i răspundă. Cum ar fi putut ştii ea dacă celălalt o iubea, când nici măcar ea nu era sigură dacă ţinea la el? Întotdeauna îi fusese alături, dar nu erau îmbrăţişaţi decât de o apropiere nemărginită, nu-şi mărturisiseră nicicând unul altuia ceva atât de profund, însă dorinţa de a o iubi era prezentă în ea. Era o mică speranţă ce pâlpâia în gesturile ei de fiecare dată când se gândea dacă celălalt ar putea simţi pentru ea ceea ce credea şi ea că simte pentru el.
- Nu ştiu, dragule, nu ştiu...
- Atunci, spune-mi, cum să te las aşa, fără a cunoşte un lucru atât de important? Ascultă, indiferent de cât m-ai alunga, eu nu te voi abandona până ce nu mă voi asigura că eşti ocrotită, că tu eşti tot ce contează pentru el şi că nu te va dezamăgi sau răni!
- Nu o va face! Scumpule, el nu-i ca tine! El are un suflet, o inimă...
- Şi dacă se va sălbătici acel spirit ce arde-n el, dacă i se va bestializa esenţa vieţii, atunci ce se va-ntâmpla?
- Nu... nu, el este altfel.
- Toţi suntem la fel!
- Ba nu! El mă umple de dragoste, tu-mi cerşeşti mila... Când îl zăresc îmi luceşte privirea de entuziasm şi încântarea mă cotrobăie ; când te văd pe tine mă inundă frica de durere, teama amintirilor... Regret, dragule, dar este ceea ce simt!
El o asculta, tremurând. Gâtul i se uscase.
- Vrei să plec?
Spera, spera şi spera neîncetat că ea avea să-i cruţe iubirea crescândă ce se agita în pieptul lui, că avea să-l prindă de braţ şi să nu-i îngăduie să se ducă de acolo. Dar când îşi afundă albastrul privirii în întunericul ochilor ei, simţi că se îneacă, pierdut în acel negru sticlos.
- Adio...
Şoapta ei abia străbătuse spaţiul dintre trupurile lor. Îşi simţi ochii inundaţi în lacrimi, dar indiferenţa îi era postată pe chip. Se desprindea, în sfârşit, de acea bucăţică ce o ţinea ancorată în trecut, putea răsufla uşurată văzându-l cum se întorcea pe călcâie, cu privirea pierdută, părul ciufulit, gura palidă, mâinile legănându-i-se pe lângă corpul uşor înclinat în faţă. Îşi umplu plămânii cu aer, înecându-se cu dulcele parfum al libertăţii în timp ce el se îndepărta. Îşi lăsă întreaga răsuflare să i se scurgă din piept când îl zări întorcându-şi capul înclinat şi şoptind :
- Te iubesc. Mereu o voi face...
Nota autorului : Dacă ar trebui să rescriu în această clipă acest post, totul s-ar derula altfel, aş contura exact opusul, l-aş făuri cu inima de data aceasta. Pentru că am realizat că nu celălalt mă face să tresalt de bucurie şi dragoste. Ci ideea ca îl văd pe acel "el" în braţele căruia am învăţaţ ce e dragostea în spiritul celuilalt.
Eu încă îl iubesc pe EL.
